Maiul mi-a așternut covoru-i înflorit,
pe pajiștea în care, retras și singuratic,
să pot privi transpus, apusul aurit,
auzul să-mi încânte un susur lin, molatic.

Geme vântu-n frunze doina-ndrurerată
și corzile duioase din inimă-l îngână,
de sus unde se-nălță pădurea înserată,
privighetoare-mi cântă de noapte bună.

Încet s-a înnoptat, mânat de-un tainic dor,
pășesc pe potecuță, cu pasul rar, agale,
farul nopții luna, ascunsă-i după-un nor,
da-mi luminează calea, luminile din vale.

Pe lângă plopii-nalți din fața casei tale,
ca-n alte seri și astăzi, eu trec fără speranță,
că mă aștepți la geam sau că îmi ieși în cale
că să cântăm în doi, a inimii romanță