Musca și țânțarul

Musca vara zbârnâind
Și pe țânțar întâlnind,
Oprindu-se l-a-ntrebat:
Dă ce e el cocoșat?
Þânțarul l-acest cuvânt
I-a zis: - “Iacă de ce sunt.
Eu, când mân boii la plug,
Fac si pe coastă de fug.
Că nene, nene le strig
Și botu-n ei când înfig,
Din putere opintesc
Până când mă cocoșesc;
Și din acest meșteșug
Am rămas cu beteșug.
Dar tu cu ce capu-ți bați
De ești cu ochii umflați?”
- “Eu, a zis musca pe loc,
Nu lucrez, decât mă joc.
Îmi place tot să glumesc
Și pe om să necăjesc.
Când voi mai mult să fac haz,
Merg să-l gâdel pe obraz;
El atunci necăjit foc
Îmi trage palmă pe loc,
Iar eu îndată zburând
Și departe de el stând,
Râz, râz cu ochi lăcrămați,
Până când rămân umflați.
Și de vrei să te încrezi,
Uite-te acum să vezi.”
Zicând acestea s-a dus
Ș-în fruntea unui s-a pus.
Dar el, cum o pălmui,
Îndată o ghemui.
Þânțarul privind la ea
Pe jos când se tăvălea,
I-a zis: - “Ce strigi bâzi, bâzi, bâzi?
Cum ziceai, de ce nu râzi?
O, ce nărăvire rea!
Așa glumă n-aș mai vrea!”