Tare ca oasele tinere, fraged ca spuma, liniștit
Ca încrederea.
Copacul se sprijină pe sine
În aerul iernii. Pare ireal.
Deși e fixat de suprafața pământului, e legat
De lumina lunii cu rădăcina de dedesubt.
Nimeni nu va privi propria sa stafie, căci nici o ființă
Fără credință, supusă groazei nu stă acolo.
Liniștit, un copac salută alt copac la fel de
Liniștit. Împart, crescând își împart
Bătrânele elemente: apă, pământ, aer,
Întruchipați în alb-cenușiu și-n amintirea focului din coroană.
Totuși copacul și imaginea sa luminoasă
N-au cu nimic asemănare pe pământ. Ei știu ceva
Ce oamenilor nu le e dat să știe. Puterea chinului,
A încântării, pișcătura ambiției
Aparțin oamenilor, nu copacilor.
Despărțiți unul de altul, sunt împreună
Cufundați în noaptea palidă. Nu au voință,
Dar există și se recunosc.
Acesta e destinul lor.
Copac, copac în întunecimea
Aerului, a apei. Liniștit. Și singur.