La cumpăna nopții, eu sui într-un turn.
Paingi, cucuvăi înțelepte
se-ntrec să-mi opreasca urcușul nocturn
de strajă pe strâmtele trepte.

Dar nu e nici buha cu strigătul ei,
nici iasca cu ochiul sinistru,
nici aprige pliscuri ce scuipa ulei,
nici aripi suflând ca un șistru,

nici spada jucându-mi pe creștet pieziș,
nici limba-ntre granițe oarbe
să stea împotriva acestui suiș
ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe.

Treptat izbăvit de pământul greoi,
desprins de lumești simulacre,
mă-atrage un cer limpezit, ca un sloi
cântând din văpăile sacre.

Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin
și cui - amuțitul elogiu?
În turn, înghețat, albăstriu, cristalin,
mă-așteaptă-un divin orgoliu.

Mărire acestei adânci arătări!
În locul rotirii de zodii,
cu inimi aici și la mari depărtări
stau orele fixe, ca rodii.

Uitate sunt, deci, izgonite de timp
aversa de stele-n înalturi,
și nașterea florii superbe din ghimp,
și goana dorinței în salturi.

De-acolo de sus, de pe înaltul prag
privesc fascinat înafară.

Ce sferă perfectă! Pamântul cel mic
cu multele sale-învelișuri
e una: nimic nu se naște, nimic
nu moare în lut și-n frunzișuri.

Vai mie, credeam că fărâma e-n mers!
Iertare, ah! somnuri eterne,
minuni împietrite cu licărul șters
de-o iarnă ce nu se mai cerne.

Ca roiuri de ornice prinse-n îngheț
ce-mi mângâie ochii și părul,
descopăr în lucruri tiparul măreț,
modelul dintâi - Adevărul.

Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea
pădurea-ntr-o singură ghindă,
noianul de stele-ntr-o singură stea,
oceanu-ntr-un ciob de oglindă.

Aceasta e fața trăind dedesubt
a lumii, obrazul de taină:
integru, statornic, în veci necorupt,
mereu despuiat de-orice haină.

O, veșnic aș vrea să întârzii aici,
pe treapta supremă la care
ființa nu scade ca umbrele, nici
prezența nu trece-n mișcare.

Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,
șederea a toate-ntru sine.
Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc,
topește zăpada sub mine.

O limbă pornește să miște, și bat
cleios adormitele ore,
și prind să răsară-ntr-un spațiu curbat
de spaime străvechi aurore;

priveliști limpide se-mppienjenesc,
departe o luna apune,
cad codrii cu-un țipăt prelung, omenesc
și marea începe să sune.

O, nu-mi este dat ca în marele ger
să dăinui! Vai, nu mi se cade
aici, unde toate - salvate - sunt cer,
aici, în oprite cascade,

să-ntârzii prea mult: nu sânt vrednic să port
în ochi fericita vedere
a viului care-mi apare ca mort,
a tot ce dureaza-n cădere...

De-aceea mă-ntorc întristat și cobor.
Paingi, cucuvăi înțelepte
mă cheama-ndărat, mă ajuta să zbor
în jos, pe spirale, pe trepte.

Dar eu încă șovăi: mă tem să mă scald
în ore ce iarași mă-nhață.
Eu plâng, și mă zbucium în trupul meu cald -
în turn, orologiul îngheață.