| = Draga LOG, | Romeo Rostas [12.Feb.04 02:06] |
| Draga Log, n-am stiut unde sa-ti adresez cateva cuvinte, pentru ca nu pot sa tac de data aceasta. Si stii de ce? Uite, oricum m-as fi "imbracat", in orice ipostaza m-ai citit pe site, tu ai reactionat, ai rezonat cu textele mele, le-ai simtit, ti-au placut. Dar nu oricum, ci din putinele tale cuvinte, adresate mie, am inteles ca de fiecare data te-ai transpus in texte, te-ai regasit intr-un fel sau altul. Tu nu ai aici nici un text al tau. De fiecare data cand veneam in profilul tau gaseam acel iepuras plictisit cu urechile date pe spate si un computer de jucarie. Oare de ce ma intristeaza imaginea? Nu stiu. De fapt, stiu. Apucaturile astea ma cam bantuie de pe vremea copilariei, cand mergeam la circ sau la teatru si incepeam sa plang. -De ce plangi, uite e clownul, uite, ne face sa radem! zicea mama. -Nu stiu, cred ca mi-e mila. La fel mi se intampla si la teatru. Apareau actorii sau papusile (la teatrul de papusi), jucau si adeseori ma stapaneam cu greu sa nu plang. -Iarasi plangi? zicea mama. -Da' tie nu ti-e mila de ei? -Cum sa-mi fie mila, uite, e de ras... Abia mai tarziu am inteles ca acea mila era de fapt o puternica emotie, o tristete bucuroasa, nu stiu cum sa o explic, o regasire sau o cautare a fiorului, care se numeste: arta. Foarte frumos pasajul rugii singuratatii, pe care l-ai ales, din "Citadela", desigur m-a facut sa plang si sa-mi amintesc si altceva. Uite ca iti spun. Acum vreo cativa ani, sa fie sapte-opt aveam de facut un eseu, la o materie frumoasa. Trebuia sa ne alegem un titlu de pe o lista si un autor. Ramanand mai pe la urma, fiindca nu ma repezisem sa ridic doua degetele sus si sa spun, "eu pe asta o vreau", cum facusera colegii mei, mi-a ramas "Citadela" de Exupery. As fi vrut "Zbor deasupra unui cuib de cuci", insa se repezisera vreo trei colegi la ea, asa ca am ramas, eu si prietena mea, Ramona, sa citim acest roman, destul de mare ca intindere. Am cumparat cartea si timp de o saptamana si ceva o citiseram noi impreuna. Ramona, colega mea nu vede de la cativa anisori, asa ca eu ii citisem cu voce tare, in secvente, romanul. Mai stateam uneori cu o foaie si o unealta de scris, sa-mi fac cateva insemne, insa n-a iesit mare lucru, pentru ca noi urmaream subiectul, asteptam fabula, story-ul cartii (care este aproape un pretext, aproape invizibil, o calatorie), atat imi amintesc (e si ceva vreme de cand am citit-o). Ramona ramasese nedumerita, nu putea scoate nici o idee din carte. Pe masura ce inaintam cu lectura, chipul ei se intuneca. -Ai inteles ceva, Ramona? -Sa vedem mai departe... -Suntem aproape de sfarsit, totusi ce crezi, am intrebat-o, privind descumpanit notitele. -Nu stiu! se palizi ea catre mine, ajuta-ma tu! Ce-ai scris pe hartie? -Pai, nici eu nu pot spune mai nimic despre subiect. Uite: "atunci el merse mai departe si ii spuse tatalui sau...", "si tatal sau spunea...", "si mai mersera si el ii raspunse...", "si din nou tatal sau ii spuse...". -Ce ne facem? -Nu stiu. Cautam altceva. -Ce? -Vedem noi, imediat. Am continuat lectura. Stiam ca Ramona nu va putea sa-mi spuna nimic, desi avea o memorie excelenta, ii simteam spaima si privind-o, la un moment dat, imaginandu-mi lumea privita cu ochii ei care nu vedeau, am gasit raspunsul. Insa doream sa o fac si pe ea sa-l gaseasca. -Totusi, tu ce crezi, ce se intampla in carte? -Nu se intampla nimic si totusi se intampla atatea... -Asta e! Poate asta trebuie sa vedem noi aici. -Eu nu vad nimic. Daca vezi tu ceva, ajuta-ma, te rog. Mi-am inchis ochii. In fata mea personajele calatoreau undeva departe pe o duna de nisip, cu toate gandurile dupa ele, cu toate sentimentele, cu tot ce invocasera ele. Pareau chiar mai vii decat participand activ la subiect. Atunci am inteles ca departele unui text poate fi extrem de aproape, chiar daca unele personaje calatoresc si nu fac aproape nimic altceva, ca subiectul e in om si nu in subiect sau ca subiectul este insusi omul si tot ce poate el oferi. -Uite pasajul acesta, nu-ti spune nimic, Ramona? -Ba da, e foarte frumos. -Despre ce e? -Despre ei doi, sunt gandurile lor. -Crezi ca n-am putea indeparta de departarea in care apar cei doi? Gandurile lor sunt aici, prezente, hai sa scriem despre ele. Despre ganduri, simplu! -Da, scrie asa... Si ne-am lucrat fiecare eseul, eu punand accentul pe o parte a cartii, ea, pe cealalta. Am luat nota maxima, dar nu asta conta, ci felul in care gasisem raspunsul cautarii subiectului cartii. In timp, am mai gasti cateva repere. Dupa cativa ani, eu inca studiez si mai scriu cate ceva, iar ea scrie povesti frumoase. Log, tie acest pasaj ti se potriveste ca o manusa. Tu citesti cu inima, tu primesti in tine lumea celui pe care il citesti si totodata intri in lumea celui care se scrie. Tu te regasesti acolo. Te-ai regasit de multe ori si printre randurile mele si pentru asta, da-mi voie sa ma bucur, ca textele acelea nu au fost scrise degeaba. Si cand spun ca tu citesti cu inima, o afirm pentru ca, nu numai ca m-ai inteles ca atitudine, ci nici macar nu ai indraznit sa gandesti vulgar despre mine, acolo unde chiar nu exista nimic vulgar, unde totul se scrie din inima. Unde Romeo e un copil mai mare si nicidecum nu cred ca poate fi vorba de alte conotatii/deviatii/penibilitati. Dimpotriva. Ne bucuram ca ne-ai primit in suflet. Stii cum se spune, ca in afara de ceea ce cunoastem ne este greu sa ne raportam. Si ca avem tendinta sa gandim despre altii, ghidandu-ne dupa noi-insine. Asa este, eu ma bucur ca te am ca si cititor. Nu stiu cine esti, Log, (si poate ca acest aspect nici nu e important) eu vreau doar sa-ti multumesc ca existi cititorule Log, omule Log! Cu respect, eu. | |
| = Mulțumesc, inimă... | LOG [22.Feb.04 12:26] |
| Abia acum am găsit mesajul tău, întâmplător am intrat în această pagină. Mă impresionează cuvintele tale, la fel ca în tot ce scrii -- spiritul tău vibrează cu intensitate unică. Spui că iepurașul din profilul meu te întristează? Sper că nu-ți este milă de mine, sunt o ființă care iubește, chiar dacă mai pierd firul câteodată. Asemenea ție și eu plâng ușor, însă râd și mai ușor, de fapt, cred că zâmbesc mai tot timpul. Dar cine să mă înțeleagă dacă nu tu, o inimă-univers cu atâta cuprindere? Eu mă bucur că exiști...:) | |
| = nu mila, nu | Romeo Rostas [23.Feb.04 12:56] |
| A, nu, nici vorba de acel sentiment de care spuneai, (ma gandisem in timp ce-ti trimiteam mesajul, ca asta vei crede), nu, mie imi place iepurasul tau, si eu radeam inainte, aveam chiar un bun simt al umorului dezvoltat, eram alta persoana, se spune ca durerea te intareste, nu cred ca e valabil pentru toata lumea, eu nu mai stiu sa rad, nici macar sa mai scriu epigrame sau poezii, sau sa ma bucur de ceva in viata asta. (Bine ca mesajul nu apare la pareri!) Inainte scriam pentru o singura persoana, acum nu mi-ati mai ramas decat voi, toti ceilalti care puteti sa ma cititi, si care nu sunteti acea persoana. Asa se explica vesnicele mele multumiri pentru cititori. Te aseaman unei prietene la care tin mult, stiu ca nu esti ea, insa si ea citeste animata de aceleasi sentimente ca si tine. Cu bine, Log! | |
| = cu bine... | LOG [27.Feb.04 19:20] |
| aș putea jura că te-am văzut zâmbind, te-am auzit râzând și că se va mai întâmpla curând, tot atât de curând durerea întărește numai hotarele dorinței de a fi -- doar câte o moarte de petrecut printre vii, din trecut aș putea jura că revii | |
| = Multumesc! | Romeo Rostas [03.Mar.04 12:46] |
| Multumesc, Log! Sa dea Dumnezeu! Si tu, sa ai parte de tot ce-ti doresti! | |