1. Despe locuri și oameni
Scăldați la poale, în partea de sud, de apele Dunării și la nord de Valea Nerei sau a Nerganului, Munții Locvei se desprind din Munții Almăjului și pornesc spre apus, domolindu-se abia în preajma localității Baziaș.
Șoseaua ce urcă de la Sasca Montană spre Moldova Nouă (Bosneag), după ce șerpuiește pe versantul nordic al muntelui Gheorghe, întâlnește în vârful acestuia, la o altitudine de peste 600 m, prima așezare omenească din acești munți: satul Stinăpari, localitate aparținătoare administrativ de comuna Cărbunari.
Trecând prin marginea Cărbunarului (localitatea se întinde în vale), drumul coboară serpentinele de pe versantul sudic al aceluiași munte până întâlnește șerpuind, printre dealuri abrupte, valea Radimna. Depășind-o și lăsând în urmă o cale ferată forestieră, pe care cândva se transportau bușteni la o fabrică de cherestea din apropiere (Zăvoi), drumul urcă din nou ca în culme să întâlnească o răscruce. De aici coboară vertiginos, în serpentine, spre Moldova Nouă. Drumul de piatră, desprins la răscruce, urcă spre cea de a treia așezare din aceiași munți, spre Moldovița (Staierul Bosneagului). De aici până la cea de a patra localitate, Pădina Matei, nu ne mai despart decât câțiva kilometri.
În părțile locului oamenii sunt cunoscuți sub numele de “bufeni” și au o istorie frământată, o istorie și o viață aparte care-i individualizează, până într-un punct, de cei din jur.
Străbunii lor au venit pe aceste meleaguri în prima jumătate a secolului al XVIIIlea din partea nordică a Olteniei, parte care în acea vreme a fost integrată Imperiului Habsburgic în urma păcii de la Karlovitz și Pasarowitz. Cauzele pentru care au plecat din localitățile lor de baștină sunt multiple și variate.
La început, pentru a exista, noii veniți sunt nevoiți să practice mineritul, stânjănăritul, cărușia sau producerea manganului. Toate acestea sunt fidel reflectate în cântecele lor.
Istoria locurilor este foarte frământată. Perioada de înflorire economică alternează cu cele de recesiune în funcție de interesele economice manifestate de cei de la conducerea țării căreia îi aparține zona.
Despre această zonă geografică, despre oamenii care viețuiesc pe aceste meleaguri, înaintea noastră, au scris alte nume, astăzi ilustre, cu mai mult har.
În versuri, volumul poetului Mihai Novac, An din patru primăveri, este o ilustrare poetică a acestor locuri sfinte și miraculoase pentru sufletul lui sensibil și receptiv.
În proză, Sofia Arcan, cu precădere în romanul Singură în bătaia lunii…, își focalizează acțiunea asupra lumii stânjănarilor, oameni înfrățiți cu pădurea până la o contopire spirituală indestructibilă.
Virgil Birou cu a sa carte Oameni și locuri din Caraș privește reportagistic această lume a bufenilor în toată plinătatea ei.
Catea noastră nu face altceva decât să împlinească cu latura lipsă acest patrulater al cunoașterii artistice, ea dorindu-se o radiografie spirituală, o reflectare a acestei lumi dintr-un alt unghi.
2. Despe timpul și cum s-a născut culegerea
Pe la începutul deceniului al șaselea, vremuri tulburi și potrivnice au făcut ca să-mi câștig “pâinea cea de toate zilele” muncind în această margine de țară. Atunci, prin natura serviciului, am colindat apostolește întreg raionul Moldova Nouă.
Am evadat fizic din aceste locuri, păstrând în suflet amintiri de tot felul, chipuri de oameni, imagini de locuri minunate.
M-am întors după aproape un deceniu, în două vacanțe studențești (1961-1962 și 1962-1963) în aceste meleaguri, la îndemnul și cu ajutorul profesoului universitar Dumitru Pop de la Facultatea de Filologie a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Culegerea, normal, s-a făcut într-un mod rudimentar, pașoptist am putea spune, un magnetofon, la ora aceea, era încă de domeniul visului. În plus, dimensiunile celor existente pe atunci nu ne-ar fi permis să străbatem infanteristic zona din localitate în localitate .
Am ascultat pe fiecare om cântându-ne sau, uneori, chiar recitându-ne, umplând astfel vreo 3-4 caiete cu textele acestor cântece.
Bazat pe materialul recoltat, în anul 1964 am susținut o comunicare în cadrul Cercului de folclor al facultății. Am fost încurajat și îndrumat să trimit un manuscris dactilografiat la Editura pentru Literatură și Artă București, de unde am fost anunțat că volumul va fi cuprins în planurile editurii “în viitor”. Atât și mai mult nimic.
3. Despre cum și unde au mai fost publicate unele cântece.
Originalitatea și ineditul acestor cântece nu i-a prea impresionat pe editori. Cele câteva apariții însumează piese “ciugulite” din întreg, majoritatea fiind din grupa Cântecelor contemporane culegerii și dintre acestea doar o anumită parte.
Câteva, foarte puține, au apărut încă în timpul culegerii în ziarul “Drapelul roșu” . Cronologic, o altă parte (7 cântece) au văzut lumina tiparului în volumul Banatule, mândră floare (1964). Și acestea, în întregime, fac parte din aceeași categorie. Culegerea Ce-am în inimă și-n gând ocolește colecția integrală, reținând ca cea anterioară doar câteva piese nesemnificative.
Mai cuprinzător ca arie tematică este grupajul de 35 de cântece apărut în culegerea editată de Universitatea din Timișoara (Folclor literar) care nu se sfiește să introducă și cântece “din trecut”, chiar dacă cele culese nu sunt și cele mai realizate artistic. Recent (1998), un nou grupaj, selectat de noi, a fost publicat în revista “Vrerea” din Timișoara.
Abia acum, o dată cu editarea acestei cărți, culegerea apare întreagă, așa cum ne-am dorit-o întotdeauna, ca o oglindire completă a liricii populare din zonă.
Pentru aceasta au trebuit să treacă 37 de ani, inteval temporal dintre culegere și editare, a trebuit să se schimbe unele lucruri, oamenii să se elibereze de dogme și frică, ca spiritul să fie liber.
4. Despre modul cum s-a alcătuit și tipărit culegerea
Cupinderea cântecelor în culere nu s-a făcut aleatoriu, am căutat să le grupăm pe specii, iar în cadrul speciilor să le ordonăm pornind de la tema poeziilor. Variantele le-am alăturat pentru o mai facilă sesizare a lor.
Cu gândul că prezenta culegere va stârni interesul unor cercetători, am renunțat la titlurile cântecelor , numerotându-le. Pentru titlu, de obicei se folosește fie primul vers, fie versul al doilea. În cazul variantelor care încep cu același vers, dar tratează teme diferite confuziile ar fi fost iminente.
Nu ne rămâne decât să cerem scuze celor care ni le-au oferit. Dacă prin gestul nostru i-am decepționat, știind că textul este păstrat, în memoria lor, legat de un titlu.
În plus am evitat menționarea clasică a numelui cântărețului după fiecare piesă. Înscrierea acestuia ar fi întrerupt supărător și inutil unitatea artistică a volumului. De aceea într-o anexă a cărții, am înscris numele fiecăruia, însoțit de o poză (pentru a elimina orice dubiu) și de câteva cuvinte ca rod al impresiilor subiective ale culegătorului, despre persoana și personalitatea fiecăruia. Toate acestea se încheie prin menționarea “numărului titlu” al pieselor culese de la fiecare în parte. Acolo unde a fost cazul de omonimie onomastică (frecventă în zonă!) sau unde am putut afla porecla cântărețului, am redat-o.
Pentru a nu altera mesajul artistic al cântecelor culese, am renunțat la transcrierea lor fonetică și am folosit scrierea literară. Cele câteva excepții (și acelea lexicale) își justifică prezența fie prin păstrarea rimei, fie că aceste cuvinte fac parte din lexicul local. Ele dau culoare culegerii. Am renunțat cu credința că interpreții acestor cântece în graiul bufenilor din acele locuri vor îngădui această intenționată abatere și îi asigurăm că în această formă mesajul lor artistic va fi mai ușor receptat/înțeles de către oamenii din alte părți de țară și de ce nu, de români din alte colțuri ale lumii. Tot pentru acest motiv am întocmit și atașat la finele cărții un glosar de cuvinte din graiul bufenilor din Munții Locvei.
Pentru cei interesați de formele fonetice ale cuvintelor folosite de vorbitorii acelor locuri, forme interesante dealtfel, recomandăm studiul domnului Marin Petrișor, Graiul bufenilor din Banat, apărut în trei numere consecutive (2, 3, 4) ale revistei “Limba Română” din anul 1968.
Dorim să încheiem această intervenție a noastră, cu convingerea că, ajunși la capitolul Cântece contemporane culegerii, o parte din cititori vor obiecta împotriva introducerii în culegere a unor piese (cuprinse între 238-249), dar îi asigurăm că ele atunci circulau în zonă (au fost culese din toate localitățile cercetate) și erau “la modă”. În multe cazuri acestea ne erau oferite la început. Apoi, după insistențe, urmau altele. În plus alături de ele, cu o frecvență mai redusă, erau prezente și piese (ca 239, 240) care evocau tematic, mișcarea de rezistență din Munții Banatului. Am cuprins la acest capitol texte din ambele categorii, pornind de la obligația cercetătorului de a se apropia cât mai mult de realitate, indiferent de ce culoare politică ar fi ea.
Saravale, 1999, mai

________________________________________
Gheorghe Doran - „Culegere de folclor literar din Munții Locvei (Caraș-Severin)“, Editura Mirton, Timișoara - 1999