Cine își inchipuie că leul nostru a fost dintotdeauna gîrbovit și pițigăiat se înșeală. Pe la începutul secolului purta coamă de aur, și-mi amintesc cum Iorgu Iordan povestea că, prin 1912, profesor de liceu fiind, avea patru lei salariu pe lună, din care își putea cumpăra un costum englezesc, trei vaci autohtone, iar cu mărunțișul care-i rămînea mai dădea și-o fugă pînă la Viena, să facă bruderșaft cu nepoțica Mariei Tereza.
Deșelarea leului s-a petrecut treptat, dar pentru faza asta de hîrtie igienică ușor folosită trebuie să aducem mulțumiri tovărășești celor ce-au transformat baraca comunistă în baracă capitalistă ( cacofoniile intră în preț ).
Pe frontispiciul Băncii naționale în criptele căreia repauzează guldenul nostru postrevoluționar, ar trebui săpată în marmură, întru veșnica pomenire a gloriei apuse, nostalgica pornire a românului de-a face investiții, imortalizată în fraza cîntecului: „ am un leu și vreau să-l beu ”.
Apoi nu-i de trecut cu vederea nici protocronica reclamă strămoșească: „ Leul și cîrnatul ”. E clar: cine avea un leu în buzunar putea să treacă liniștit prin față pe la Capșa.
Acum sigur că-i greu la Dealu’ Mitropoliei cu boii mici. Ce nu înțeleg însă e că bila puterii din ură față de scriitorii contemporani s-a revărsat și asupra lui Eminescu, mînjindu-i chipul pe bancnota de-o mie, ce va echivala în curînd cu prețul unui cîrnat privatizat. Devalorizarea lui Eminescu e în directă legătură cu ascensiunea cîrnatului.
La genocidul cultural al Băncii naționale, răspundem și noi cu vorba bietului centaur: „ Pe mine m-ai omorît, dar cu calu’ ce-ai avut? ”

20 noiembrie 1991