„Frumos” – alături de „grațios” și „drăgălaș”, sau „sublim”, „minunat”, „superb” și expresii similare – este un adjectiv pe care adesea îl folosim spre a indica ceva care ne place. În acest sens, se pare că ceea ce este frumos coincide cu ceea ce este bun, iar de fapt în mai multe perioade istorice a existat o legătură strânsă între Frumos și Bun.
Dar dacă judecăm pe baza experienței zilnice, avem tendința de a defini ca bun nu doar ceea ce ne place, dar de asemenea ceea ce ne-am dori sa avem pentru noi înșine. Există un număr infinit de lucruri pe care le considerăm bune, o dragoste împărtășită, bunăstarea în mod onest dobândită, un deliciu culinar, și în toate aceste cazuri ne-am dori să posedăm acel bun. Este așadar bun tot ceea ce ne stimulează dorința. Chiar și atunci când considerăm o faptă virtuoasă ca fiind bună, ne-am dori să o fi făcut noi înșine, sau suntem hotărâți să facem ceva exact la fel de merituos, îndemnați de exemplul a ceea ce considerăm a fi bun. Alteori descriem drept bun ceva care corespunde unui principiu ideal, dar costă suferință, cum ar fi moartea glorioasă a unui erou, devotamentul celor care tratează lepra, sau acei părinți care își sacrifică propria viață spre a-și salva copiii. În asemenea cazuri admitem că lucrul este bun dar, din egoism sau teamă, nu ne-am dori să ne aflăm într-o situație similară. Admitem aceasta ca bine, dar binele altei persoane, pe care o privim cu o anumită detașare, chiar dacă și cu o anumită emoție, fără a fi îndemnați de dorință. Adesea, pentru a descrie fapte pline de noblețe pe care preferăm să le admirăm mai degrabă decât a le îndeplini, vorbim despre fapte „frumoase”.
Dacă reflectăm la atitudinea detașată care ne permite să definim ca frumos un bine care nu ne stârnește dorința, realizăm că vorbim despre Frumusețe atunci când ne place ceva pentru simplul fapt că există, indiferent dacă posedăm acel ceva sau nu. Dacă admirăm un tort de nuntă bine făcut din fereastra unei cofetării, ne poate impresiona ca frumos, chiar dacă pe motive de sănătate sau de lipsă de apetit nu îl dorim ca pe un bun ce trebuie a fi obținut. Un lucru frumos este ceva care ne-ar face fericiți dacă ar fi al nostru, dar care rămâne frumos chiar dacă aparține altcuiva. Desigur, nu vorbim de atitudinea acelora care, atunci când întâlnesc un lucru frumos precum o pictură creată de un mare artist, doresc să o posede dintr-un anumit orgoliu al posesiunii, sau pentru a fi capabili să o contemple în fiecare zi, sau pentru că are o valoare economică enormă. Aceste forme ale patimii, geloziei, dorință a posesiei, invidie sau lăcomie nu au nimic de a face cu sentimentul Frumosului.
Persoana însetată care, odată ce a găsit un izvor, se grăbește să bea, nu îi contemplă Frumusețea. El sau ea ar putea să o facă după aceea, odată ce setea a fost potolită. Aceasta explică unde sensul Frumosului diferă de dorință. Putem considera ființele umane a fi cât se poate de frumoase, chiar dacă s-ar putea să nu le dorim sexual, sau dacă știm că nu vor fi niciodată ale noastre. Dar dacă dorim o ființă umană (care de asemenea ar putea fi urâtă) și totuși nu putem avea acel tip de relație pe care o dorim cu el sau cu ea, atunci apare suferința.
În această trecere în revistă a ideii de Frumusețe de-a lungul secolelor, vom încerca în primul și în primul rând să identificăm acele circumstanțe în care o anumită cultură sau o anumită epocă istorică a admis că există lucruri pe care le contemplăm ca frumoase independent de dorința pe care am putea-o simți pentru ele. În acest sens nu vom purcede de la orice înțelegere preconcepută a Frumuseții: vom analiza acele lucruri pe care, de-a lungul a mii de ani, oamenii le-au considerat frumoase.
Un alt criteriu care ne va călăuzi este faptul că relația strânsă inventată de epoca modernă între Frumusețe și Artă nu este de la sine înțeleasă, așa cum credem. În timp ce anumite teorii estetice moderne au admis numai Frumusețea artei, astfel subestimând Frumusețea naturii, în alte perioade istorice lucrurile au stat invers: Frumusețea era o calitate care putea fi posedată de lucrurile naturale (cum ar fi un clar de lună, un fruct delicat, o culoare frumoasă), în timp ce sarcina artei era doar de a face bine lucrurile pe care le-a creat, într-un astfel de mod încât să servească scopului pentru care erau intenționate – într-o asemenea măsură încât arta era un termen aplicat imparțial operei pictorilor, sculptorilor, constructorilor de nave, tâmplarilor și bărbierilor deopotrivă. Doar mult mai târziu, pentru a distinge pictura, sculptura și arhitectura de ceea ce noi acum am denumi meșteșuguri, am imaginat noțiunea de Arte Frumoase.
Oricum, vom vedea că relația dintre Frumusețe și Artă a fost adesea exprimată ambiguu deoarece, deși Frumusețea naturii a fost preferată, era recunoscut că arta poate înfățișa natura în mod frumos, chiar și atunci când natura înfățișată era în ea însăși primejdioasă sau respingătoare.
În orice caz, aceasta este o istorie a Frumuseții și nu o istorie a artei (sau a literaturii sau a muzicii), și prin urmare vom menționa ideile care din timp în timp au fost exprimate despre artă doar atunci când aceste idei se referă la legătura dintre Artă și Frumusețe.
Întrebarea previzibilă este: atunci de ce este această istorie a Frumuseții ilustrată doar prin opere de artă? Deoarece de-a lungul secolelor artiștii, poeții și romancierii au fost aceia care ne-au spus nouă despre lucrurile pe care ei le-au considerat frumoase și ei au fost aceia care ne-au lăsat exemplificări. Þăranii, zidarii, brutarii sau croitorii de asemenea au făcut lucruri pe care probabil le considerau ca frumoase, dar doar o fărâmă din aceste artefacte se păstrează (cum ar fi vaze, un adăpost pentru vite, unele articole de îmbrăcăminte). Dincolo de toate acestea, ei nu au scris nimic pentru a ne spune de ce vor fi considerat asemenea lucruri frumoase, sau pentru a ne explica ce însemna pentru ei Frumusețea naturală. Doar atunci când artiștii au înfățișat grajduri, unelte frumos meșteșugite sau oameni purtând haine frumoase putem presupune că ei s-ar putea să ne spună ceva despre idealurile de Frumusețe deținute de meșteșugarii timpului lor, dar nu putem fi întru totul siguri. Uneori, înfățișând oameni ai timpului lor, artiștii erau inspirați de ideile pe care le aveau despre moda din timpurile biblice sau din zilele lui Homer; în mod contrar, înfățișând personaje biblice sau homerice, ei și-au aflat inspirația în moda propriilor vremuri. Nu putem fi niciodată siguri pe documentele pe care ne bazăm opiniile, dar cu toate acestea putem risca unele deducții, deși cu o cuvenită atenție și prudență. Adesea, considerând produsele artiștilor sau meșteșugarilor antici, suntem ajutați de textele literare sau filosofice ale acelor timpuri. De exemplu, nu putem spune dacă cei care au sculptat monștri pe coloanele sau pe capitelurile bisericilor romanice îi considerau frumoși, dar cu toate acestea avem un text al Sfântului Bernard (care nu considera asemenea înfățișări ca fiind nici bune nici utile) din care aflăm cum credincioșii aflau desfătare în contemplarea lor (și, în orice caz, prin condamnarea lor, Sfântul Bernard dezvăluie că farmecul lor nu s-a pierdut în ceea ce îl privește pe el însuși). Și în acest punct, în timp ce putem mulțumi Cerului pentru această mărturie care vine dintr-o sursă aflată dincolo de suspiciune, putem spune că – în opinia unui mistic din secolul al doisprezecelea – înfățișarea monștrilor era frumoasă (chiar dacă din punct de vedere moral condamnabilă).
Pentru aceste motive această carte se va ocupa cu ideea de Frumusețe doar în cultura occidentală. În ceea ce îi privește pe așa-numiții oameni primitivi, avem articole artistice cum ar fi măști, desene ornamentale sau sculpturi, dar nu avem nici un text teoretic să ne spună dacă acestea erau intenționate pentru contemplație, celebrări ritualice sau pur și simplu pentru uzul cotidian. În cazul altor culturi, care posedă o abundență de texte poetice sau filosofice (cum ar fi cultura indiană sau chinezească, de exemplu), este aproape întotdeauna dificil să stabilești până la ce punct anumite concepte pot fi identificate cu ale noastre, chiar dacă tradiția ne-a călăuzit să le traducem în termeni occidentali cum ar fi „frumos” sau „adevărat”. Oricum orice discuție de acest gen se va afla înafara scopului acestei cărți.
Am afirmat că în cea mai mare parte vom folosi documente din lumea artei. Dar, în special ce ne vom apropia de epocile moderne, vom fi în măsură să ne folosim de documente care nu au scop artistic, ci de pur divertisment, promoție comercială sau satisfacere a tendințelor erotice, cum ar fi imaginile care vin către noi dinspre cinematografia de consum, televiziune și publicitate. În principiu, mari opere de artă și documente de o redusă valoare estetică vor avea aceeași importanță pentru noi, dacă ele ne vor ajuta să înțelegem care a fost idealul de Frumusețe la un anumit moment dat.
Acestea fiind spuse, cartea noastră ar putea fi acuzată de relativism, ca și cum noi am fi dorit să spunem că ceea ce este considerat frumos depinde de diferitele perioade istorice sau culturi. Dar aceasta este exact ceea ce dorim să spunem. Există un pasaj celebru în Xenophanes din Colofon, unul dintre filosofii presocratici, care spune „Dar dacă ar avea boii sau leii mâini, sau ar putea cu mâinile să reprezinte o operă ca oamenii, dacă ar fi ca fiarele să deseneze asemănarea zeilor, asemenea cailor ar fi întruchiparea zeilor pe care ar face-o calul și asemenea boilor ar fi cea pe care ar face-o boul, și asemenea înfățișării lor ar fi zugrăvite și trupurile zeilor” (Clement din Alexandria, Stromata, V, 110).
Este posibil – dincolo și deasupra diferitelor concepții despre Frumusețe – să poată exista unele reguli unice valabile pentru toți oamenii în toate secolele. În această carte nu vom încerca să le căutăm cu orice preț. Mai degrabă vom pune în lumină diferențele. Rămâne la latitudinea cititorului să caute orice unitate care ar lega aceste diferențe.
Această carte purcede de la principiul că Frumusețea nu a fost niciodată absolută și imuabilă, dar a luat diferite aspecte depinzând de perioada istorică și de țară: iar aceasta este valabil nu doar pentru Frumusețea fizică (a bărbaților, a femeilor, a peisajului), dar de asemenea pentru Frumusețea lui Dumnezeu, a sfinților, a ideilor…
În acest sens vom fi foarte respectuoși față de cititor. Vom arăta că, în timp ce imaginile create de pictori și sculptori din aceeași perioadă păreau să celebreze un anumit model de Frumusețe (a ființei umane, a naturii sau a ideilor), literatura celebra un altul. Este posibil ca anumiți poeți lirici greci să fi cântat despre un tip de grație feminină care urma să fie realizată de pictori și sculptori ai unei epoci ulterioare. Pe de altă parte trebuie doar să ne gândim la uimirea pe care ar simți-o un marțian al mileniului următor care dintr-o dată va întâlni un Picasso și o descriere a unei femei frumoase într-o poveste de dragoste din aceeași perioadă. El nu ar înțelege care s-ar fi vrut să fie relația dintre cele două concepte ale Frumuseții. De aceea va trebui să facem câte un efort ocazional și să încercăm să înțelegem cum diferite modele de Frumusețe au putut să coexiste în aceeași perioadă și cum același modele își poate găsi corespondente în cele mai diverse perioade.
Planul general și inspirația pentru această carte sunt clarificate chiar de la început, astfel încât cititorul curios poate avea o idee despre gustul lucrării.

(Traducere din engleză: Lucian Bâgiu, mai 2007)