„Ce este creierul uman altceva decît un imens și viu palimpsest? Creierul meu este un palimpsest și al tău la fel, cititorule. Nenumărate straturi de idei, imagini, sentimente s-au așternut succesiv în mințile noastre la fel de ușor cum se așterne lumina. Ni se pare că fiecare a acoperit-o pe cea dinainte. Dar în realitate nu a pierit nici una.”
Astfel, între palimpsestul care poartă, suprapuse una peste alta, o tragedie greacă, o legendă a călugărilor și un roman cavaleresc, și palimpsestul divin creat de Dumnezeu, care este chiar incomensurabila noastră memorie, există doar diferența că primul este un haos grotesc, fantastic, o coliziune între niște elemente eterogene; pe cînd în al doilea firea fiecăruia impune o armonie chiar și între elementele cele mai disparate. Cît de incoerentă ar fi existența, ea nu poate tulbura unitatea omului. Toate ecourile memoriei, dacă le-am putea auzi simultan, ar forma un concert, plăcut sau dureros, dar logic și fără disonanțe. Unii oameni care au suferit un accident, pe cale de a se îneca sau fiind în alt pericol de moarte, au văzut derulîndu-se în minte toate scenele vieții lor. Timpul a fost anihilat și cîteva secunde sunt suficiente pentru a cuprinde mulțimea de sentimente și imagini acumulată în ani de zile. Și ce este surprinzător într-o astfel de experiență, care s-a produs nu la puține persoane, nu este simultaneitatea atîtor elemente care au fost succesive, ci reapariția unora de care nu-și mai amintesc, dar le recunosc drept fiind ale lor. Uitarea este deci momentană; și în astfel de circumstanțe solemne, poate chiar aducătoare de moarte, sau în intensele excitații provocate de opiu, tot imensul și complicatul palimpsest al memoriei se derulează într-o clipă, cu toate straturile suprapuse de sentimente defuncte, care în mod misterios sunt îmbălsămate de ceea ce numim uitare.
Un om de geniu, melancolic și mizantrop, voind să se răzbune pe nedreptatea timpului în care trăiește, aruncă în foc toate operele sale încă netipărite. Și cînd i se reproșează acest înfricoșător rug provocat de ură, care, de altminteri, este sacrificiul tuturor speranțelor sale, el răspunde: „Și ce-i cu asta? Important este că operele au fost create; fiind create ele există.” El atribuia tuturor lucrurilor create un caracter indestructibil. Cît de bine se aplică această idee la toate gîndurile și acțiunile noastre, bune sau rele. Și dacă în acest crez există ceva consolator atunci cînd spiritul nostru explorează acea parte a noastră pe care putem s-o privim cu îngăduință, nu există de asemenea ceva teribil în cazul inevitabil cînd spiritul nostru se întoarce spre acea parte pe care n-o putem privi decît cu groază? În domeniul spiritual ca și în cel material nu se pierde nimic. Astfel cum orice acțiune lansată în vîrtejul acțiunii universale este în sine irevocabilă și ireparabilă, neținînd cont de rezultatele sale posibile, tot astfel orice gînd este de neșters. Palimpsestul memoriei este indestructibil.
„Da cititorule, nenumărate sunt poemele de bucurie sau tristețe care sunt gravate succesiv pe palimpsestul minții tale, și, ca frunzele pădurilor virgine, ca zăpezile veșnice de pe Himalaia, ca lumina ce se așterne pe lumină, straturile lor fără sfîrșit sunt acumulate, și sunt, fiecare la rîndul lor, acoperite de uitare. Dar în clipa morții, sau a delirului febrei sau prin cufundările pe care le provoacă opiul, toate aceste poeme pot să prindă iar viață și forță. Ele nu sunt moarte, ele dorm. Se crede că tragedia greacă este înlocuită de legenda monahilor și aceasta de romanul cavaleresc; dar nu este așa. Pe măsură ce ființa umană înaintează în viață, romanul care îl uimește pe tînăr, legenda fabuloasă care îl farmecă pe copil se fanează și se întunecă reciproc. Dar marea tragedie a copilului, – atunci cînd este smuls de la pieptul mamei sau cînd buzele sale nu mai pot atinge niciodată pe ale surorilor – trăiește mereu ascunsă sub alte legende ale palimpsestului. Pasiunea și boala nu au puterea alchimică de a arde aceste amprente nemuritoare.”