agonia russkaia v3 |
Agonia.Net | Правила | Mission | Контакт | Зарегистрируйся | ||||
Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии | ||||||
|
||||||
agonia Лучшие Тексты
■ идут купцы
Romanian Spell-Checker Контакт |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-10-07 | [Этот текст следует читать на // Русском romana] | Submited by Daniel
Printre cele mai frumoase flori ale vieții spirituale omenești se numără și ceea ce au reușit să clădească împreună Schiller și Goethe în perioada prieteniei ce i-a legat. Această legătură a fost însă posibilă doar în măsura în care cele două spirite au reușit să depășească anumite dificultăți ce diferențiau sufletele lor. Regăsim aceste dificultăți atunci când ne oprim asupra unei discuții relatate de Goethe, pe care cei doi au purtat-o cândva plecând împreună de la o conferință cu privire la regnul vegetal care tocmai avusese loc în cadrul Societății Cercetătorilor Naturii din Jena. Schiller considera că acea conferință era nesatisfăcătoare, pe motiv că în cadrul acesteia formele particulare ale plantelor erau pur și simplu prezentate una alături de cealaltă, fără ca în această abordare să se întrezărească măcar vreun raport lăuntric între ele.
Goethe i-a răspuns că în felul în care concepea el planta originară exista totuși un asemenea raport lăuntric, și că aceasta conținea de fapt ceea ce viețuiește de altfel ca esență în fiecare din plantele individuale. Această „plantă originară” nu era identică cu o plantă particulară oarecare; dar fiecare dintre acestea în parte nu putea fi cu adevărat înțeleasă decât plecând de la un model originar ce stătea de fapt la baza întregului regn vegetal. Goethe a prezentat apoi în câteva cuvinte în fața lui Schiller acest model originar. Acesta însă a replicat: aceasta nu este o experiență, ci o idee. Goethe a insistat la rându-i însă asupra faptului că pentru el o asemenea idee era în același timp și o experiență, un rezultat al observației, și că, dacă cineva voia să numească această experiență o idee, el vedea această idee cu proprii lui ochi. Pornind de la descrierea pe care Goethe o face acestei discuții putem deduce că la momentul respectiv cei doi nu reușiseră încă să ajungă la un punct de vedere comun. Goethe se simțea îndreptățit să considere ceea ce își formase ca idei în raport cu realitățile din natură drept un rezultat direct al observației, așa cum ai face acest lucru în raport cu culoarea roșie a unui trandafir. Pentru el, știința era ceva pătruns de spirit, și în același timp un rezultat al observației de ordin obiectiv. Schiller nu se putea împăca cu o asemenea abordare. Pentru el era limpede că omul trebuie mai întâi să își formeze mai întâi singur ideile, dacă voia să poate generaliza anumite concluzii particulare la care ajungi pornind de la anumite observații de ordin concret. Goethe se simțea stând în mijlocul naturii în raport cu fondul lui spiritual, în vreme ce Schiller se simțea în raport cu acest fond în afara naturii. Cine urmărește în schimbul de scrisori dintre Schiller și Goethe evoluția prieteniei lor, poate afla cum aceasta se aprofundează din ce în ce mai mult prin aceea că Schiller își găsește propriile repere din ce în ce mai mult în modul goethean de a vedea lucrurile. Ajunge astfel până în punctul în care recunoaște domnia obiectivă a spiritului în creațiile naturii, lucru ce pentru Goethe era într-un fel de la sine înțeles de la bun început. Am putea spune că cea ce l-a diferențiat la început pe Schiller de Goethe era convingerea celui dintâi că omul se află cumva în afara naturii, și că atunci când emite judecăți asupra naturii ar adăuga ceva acesteia. Goethe în schimb nu a avut nicicând neclarități cu privire la faptul că în om natura își exprimă de fapt propria ființă ca și conținut spiritual, cu condiția ca omul să se raporteze în mod corect la ea. Pentru Goethe ființa naturii trăiește în om ca și cunoaștere. Iar cunoașterea umană este pentru el o revelație a ființei naturii. Procesul cunoașterii nu este pentru Goethe o simplă reflectare formală a esenței ascunse în natură, ci revelarea reală a ceva ce fără intervenția spiritului uman nici măcar nu ar exista în natură. Cu toate acestea, pentru el spiritul este conținutul însuși al naturii, pentru că el înțelege cunoașterea ca pe o cufundare a sufletului omenesc în natură. La început Schiller nu a putut găsi puncte comune între acest mod de a vedea lucrurile și kantianismul lui. Pe de altă parte, își însușise realmente acest kantianism; Goethe în schimb nu a găsit nicicând în perspectiva kantiană ceva care să fi corespuns măcar aproximativ propriei sale reprezentări. În simțirea specifică creațiilor artistice goetheene Schiller se găsea mereu în afara propriei sale concepții, apropiindu-se astfel tot mai mult de Goethe. În ale sale Scrisori despre educația estetică a omului se poate întrezări strădania lui Schiller de a înțelege deplin trăirea artistică în sens goethean. El ajunge astfel, după ce își schimbă propriul mod de gândire în această direcție, să recunoască în trăirea artistică a lumii singura stare sufletească umană în cadrul căreia poți fi cu adevărat om, în sensul deplin al cuvântului. Și astfel, știința a devenit pentru el un mod de trăire a lumii în cadrul căruia omul nu se putea revela în întreaga sa ființă. Pe de altă parte, Goethe își dorea o știință care să poată la rându-i aduce în felul ei ființa omenească la o exprimare plenară, așa cum o făcea arta într-al ei. Schiller a trebuit să facă eforturi serioase pentru a ajunge la un asemenea mod de reprezentare. A făcut însă acest lucru; și în acest fel comuniunea lui sufletească cu Goethe a fost în sfârșit așezată pe făgașul potrivit. În ce-l privește pe Goethe, acesta s-a apropiat de Schiller prin aceea că cel din urmă i-a oferit fundamentarea conceptuală a propriului său mod reflexiv de a fi. Singur, Goethe nu ar fi ajuns la aceasta, pentru că înaintea de stabilirea legăturii prieteniei lor trăia în interiorul acesteia ca în ceva de la sine înțeles, ce nu îi apăruse în planul conștiinței drept o problemă. Schiller a îmbogățit sufletul lui Goethe prin aceea că i-a arătat cum acesta poate deveni o enigmă conștientă pentru sine însuși și cum poate căuta o soluție pentru aceasta. Tot Schiller a fost cel care i-a dat lui Goethe imboldul de a-și continua munca la Faust. Prologul în cer s-a născut în mod indiscutabil în urma acestui imbold. Dacă comparăm Prologul cu o scenă mai veche, în care Faust se desparte de spiritul macro-cosmosului și se întoarce spre cel al pământului, putem observa diferența de concepție în ce-l privește pe Goethe. Mai întâi, despărțirea de conținutul spiritual al macro-cosmosului; apoi, prezentarea în imagini a aceleiași. În impulsul gândirii dat de Schiller se afla pentru Goethe germenul dorinței de a prezenta în fața ochiului sufletesc viața omului în ființa lumilor într-un mod artistic. Înainte nu putea face acest lucru, pentru că percepea această viață doar ca pe o simțire de la sine înțeleasă, fără a o articula în interiorul său în vreun fel. Pentru posteritate așadar acest lucru va fi întotdeauna de o deosebită însemnătate: faptul de a învăța să-l privească pe Goethe prin ochiul sufletesc al lui Schiller; și felul în care într-o anumită perioadă a vieții sale, ființa lui Goethe se desfășoară pe deplin în urma unor impulsuri venind dinspre Schiller. Înțelegerea piedicilor pe care cei doi au fost nevoiți să le depășească pentru a se putea apropria unul de celălalt, ca și aceea a felului în care cei doi s-au completat până la urmă constituie un impuls pentru cele mai profunde observații sufletești. El pătrunde însă în acest fel în mod fundamental și în problema domniei spiritului în cadrul evoluției omenirii. (traducere din limba germană de Daniel Stuparu) |
Индекс
|
||||||||
Дом литературы | |||||||||
Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Политика публикации и конфиденциальность