agonia
russkaia

v3
 

Agonia.Net | Правила | Mission Контакт | Зарегистрируйся
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Тексты того же автора


Переводы этого текста
0

 Комментарии членов сайта


print e-mail
Просмотревшие: 12503 .



Donjuanismul
эссе [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
по [Albert_Camus ]

2002-09-13  | [Этот текст следует читать на // Русском romana]    |  Submited by raluca



Omul absurd

"Daca Stavroghin crede, el nu crede ca crede. Daca nu crede, nu crede ca nu crede." (Demonii)



Donjuanismul


Daca ar fi indeajuns sa iubim, lucrurile ar fi prea simple. Dar cu cat iubim mai mult cu atat se intareste si absurdul. Nu din lipsa de dragoste alearga Don Juan din femeie in femeie. E ridicol sa ni-l inchipuim ca pe un iluminat pornit in cautarea dragostei totale. Tocmai pentru ca iubeste femeile cu aceeasi inflacarare, si, de fiecare data, cu intreaga lui fiinta, simte nevoia sa repete aceasta daruire si aceasta adancire. De aici si speranta fiecareia de a-i da ceea ce niciuna nu i-a mai dat. Dar de fiecare data femeile se inseala adanc si izbutesc doar sa-l faca sa simta nevoia acelei repetitii. “In sfarsit, exclama una din ele, ti-am daruit dragostea!”. De ce sa ne miram cand Don Juan ii raspunde razand: “In sfarsit? Nu, ci doar o data mai mult.” De ce sa trebuiasca oare sa iubim rar, pentru a iubi mult? Don Juan e trist? Lucrul nu e verosimil. Abia de e nevoie sa fac apel la cronica. Rasul lui, insolenta triumfatoare, elanul lui si gustul lui pentru teatru, toate sunt limpezi si pline de veselie. Orice fiinta sanatoasa tinde sa se inmulteasca. Tot astfel si Don Juan. Mai mult decat atat, cei doi au doua pricini de tristete: ignoranta sau speranta. Don Juan stie si nu spera. El seamana cu acei artisti care isi cunosc limitele, nu le depasesc niciodata, si care, in acel precar interval in care stapaneste spiritul lor, vadesc usurinta minunata a marilor maestri. Geniul nu-i decat inteligenta care-si cunoaste hotarele. Pana la hotarul mortii fizice, Don Juan ignora tristetea. Din clipa in care stie, rasul lui izbucneste, facand ca totul sa-i fie iertat. A fost trist pe vremea cand spera. Astazi regaseste pe buzele acestei femei gustul amar si intaritor al stiintei unice. Amar? Abia daca: acea imperfectie necesara fara de care n-am sti ca suntem fericiti.
Ar fi o mare greseala daca am incerca sa vedem in Don Juan un om hranit cu invatatura Eclesiastului. Caci pentru el nimic nu mai e zadarnicie, in afara de speranta intr-o alta viata. Dovada ca o pune in joc impotriva cerului insusi. Nu vom intalni la el regretul de a-si fi irosit dorinta in desfatare – loc comun al neputintei. El i se potriveste lui Faust, care a crezut indeajuns de mult in Dumnezeu spre a se vinde diavolului. Pentru Don Juan lucrurile sunt mai simple. “Burladorul” din Molina raspunde amenintarilor infernului doar atat: “Nu-ti cer decat sa-mi dai un lung ragaz!”. Ce vine dupa moarte e fara insemnatate; in schimb, ce lung sir de zile il asteapta pe cel care stie sa fie viu! Faust cerea bogatiile acestei lumi: nu stia nefericitul, ca e de ajuns sa intinda mana ca sa le aiba. A nu sti sa-ti bucuri inima inseamna a o fi vandut. Don Juan, dimpotriva, pune ordine in satietate. Daca paraseste o femeie, nu inseamna catusi de putin ca n-o mai doreste. O femeie frumoasa e intotdeauna dorita. Dar el doreste o alta, ceea ce nu-i acelasi lucru.
E fericit in aceasta viata si pentru el nu-i rau mai mare decat s-o piarda. Nebunul acesta e un mare intelept. Dar oamenii care traiesc din speranta se impaca greu cu acest univers in care bunatatea lasa locul generozitatii, iubirea, tacerii virile, comuniunea, curajului solitar. De aceea toti se grabesc sa spuna: “A fost un om slab, un idealist sau un sfant.” Injosim intotdeauna maretia care insulta.

Cat ne indignam (sau radem, cu acel ras complice care injoseste ceea ce admira) de cuvintele lui Don Juan si de fraza, mereu aceeasi, pe care le-o spune tuturor femeilor. Dar pentru cel ce cauta cantitatea bucuriilor, importanta este doar eficacitatea. De ce ar mai complica acele cuvinte ce s-au dovedit de atatea ori deschizatoare de inimi? Nimeni, nici femeia, nici barbatul nu le asculta, ci mai curand asculta vocea care lerosteste. Ele sunt regula, conventia si politetea. Le spui, si abia dupa aceea ramane sa faci lucrul cel mai insemnat. Don Juan e dinainte pregatit. De ce si-ar face din asta o problema de morala? El nu se osandeste din dorinta de afi un sfant, ca Manara al lui Milosz. Pentru el infernul e ceva ce trebuie sfidat. El nu stie sa raspunda maniei divine decat intr-un singur fel: prin onoarea umana. “Sunt un om de onoare, ii spune el Comandorului, si-mi tin fagaduiala pentru ca sunt cavaler.” Dar la fel de gresit ar fi daca am face din el un imoralist. In aceasta privinta seamana “cu toata lumea”: are morala simpatiilor sau antipatiilor sale. Don Juan nu poate fi bine inteles decat daca ne referim la ceea ce simbolizeaza el in mod vulgar: seducatorul obisnuit si barbatul cu trecere la femei. E un seducator obisnuit. Cu singura diferenta ca e constient si, prin aceasta, e absurd. Un seducator care a devenit lucid va ramane, totusi, un seducator. Conditia lui este de a seduce. Numai in romane oamenii isi schimba conditia sau devin mai buni. Se poate insa spune ca nimic nu s-a schimbat si ca, totodata, totul s-a transformat. Don Juan transpune in act o etica a cantitatii, spre deosebire de sfant care tinde catre calitate. Omul absurd nu crede in sensul profund al lucrurilor. Chipurile acestea pline de caldura sau de fericire uimita, el le cerceteaza, le aduna si le arde. Timpul inainteaza o data cu el. Omul absurd nu se desparte niciodata de timp. Don Juan nu se gandeste sa “colectioneze” femei. El epuizeaza un numar cat mai mare, si, o data cu ele, sansele sale de viata. A colectiona inseamna a fi in stare sa-ti traiesti trecutul. Dar el refuza regretul, ca pe o alta forma a sperantei. Nu stie sa priveasca portrete.

Inseamna ca este egoist? In felul lui, fara indoiala, da. Dar si in aceasta privinta trebuie sa ne intelegem asupra cuvintelor. Exista oameni facuti sa traiasca si oameni facuti sa iubeasca. Cel putin asta ar spune Don Juan. Dar intr-o forma concisa care nu poate fi decat a lui. Caci iubirea de care e vorba aici se impodobeste cu iluzia eternitati. Toti specialistii pasiunii ne invata ca numai iubirea contrariata este vesnica. Nu exista pasiune fara lupta. O asemenea iubire nu-si afla sfarsitul decat in contradictia ultima, adica in moarte. Esti Werther, ori nimic. Si in aceasta privinta exista mai multe feluri de a te sinucide, dintre care unul consta in daruirea totala si in deplina uitare de sine. Don Juan stie, ca oricare altul, ca toate acestea pot fi emotionante. Dar el este si unul dintre putinii care stie ca nu asta e important. El mai stie si ca cei ce renunta, pentru o mare iubire, la orice viata personala, se imbogatesc poate, dar ii saracesc totodata, in chip sigur, pe cei pe care dragostea lor i-a ales. Mama, femeia patimasa au neindoielnic o inima secatuita, caci si-au indepartat-o de lume. Un sigur sentiment, o singura fiinta, un sigur chip, si totul e devorat. Don Juan insa e zguduit de o cu totul alta iubire, o iubire care elibereaza. Ea ii aduce toate chipurile lumii si freamatul ei se naste din constiinta ca e pieritoare. Don Juan a ales sa fie nimic.
Pentru el important e sa vada limpede. Numim iubire ceea ce ne leaga de anumite fapturi, numai fiindca ne referim la un anume fel colectiv de a vedea, de care sunt raspunzatoare cartile si legendele. Dar, de fapt, nu cunosc din dragoste decat acel amestec de dorinta, de tandrete si de inteligenta care ma leaga de o faptura anume. Acest amestec nu este acelasi fata de cutare alta faptura. Nu am dreptul sa dau tuturor acestor experiente acelasi nume. Aceasta ma scuteste de a le trai in aceleasi gesturi. Omul absurd multiplica si in acest caz ceea ce nu poate unifica. El descopera astfel un nou fel de a fi care-l elibereaza cel putin in aceeasi masura in care ii elibereaza pe cei din jurul lui. Singura dragoste generoasa este aceea care se stie trecatoare si totodata unica in felul ei. Manunchiul vietii lui Don Juan se impleteste din toate aceste morti si din toate aceste invieri. Asa intelege el sa se daruiasca si sa trezeasca la viata. Va las sa judecati daca putem numi asta egoism.

Ma gandesc aici la toti cei care tin cu orice pret ca Don Juan sa fie pierdut. Nu numai intr-o alta viata, dar si in aceasta. Ma gandesc la toate acele povesti, legende si glume despre un Don Juan imbatranit. Dar Don Juan e dinainte pregatit pentru ce-l asteapta. Pentru un om constient, batranetea si ceea ce vesteste ea nu inseamna o surpriza. Caci nu e constient decat tocmai in masura in care nu-si ascunde intreaga ei oroare. Exista la Atena un templu consacrat batranetii, unde erau dusi copiii. Cu cat radem mai mult de Don Juan, cu atat chipul lui ni se arata mai lamurit. El refuza astfel chipul pe care i l-au faurit romanticii. Caci nimeni nu vrea sa rada de acel Don Juan al lor, chinuit si vrednic de mila. Il deplangem, si poate cerul insusi ii va rascumpara pacatele. Dar nu acesta e adevaratul Don Juan. In universul pe care el il intrezareste, ridicolul e de asemeni cuprins. I s-ar parea firesc sa fie pedepsit: asta-i regula jocului. Si generozitatea lui consta in faptul de a fi acceptat, fara rezerve, regula jocului. Dae el stie ca are dreptate si ca nu poate fi vorba de pedeapsa. Un destin nu-i o sanctiune.
Iata crima lui, si intelegem acum de ce oamenii care cred in eternitate cheama pedeapsa asupra lor. El a ajuns la o stiinta fara iluzii care neaga tot ceea ce ei afirma. Cunoaste iubind si posedand, cucerind si epuizand. Este dusmanul lor cel mai inversunat, in masura in care ii ignora. Un cronicar povesteste ca adevaratul “Burlador” a murit asasinat de cativa calugari franciscani, ce au vrut “sa puna capat desfraului si nelegiuirilor lui Don Juan care, prin nastere, sta in afara oricarei pedepse”. Apoi au spus ca a fost lovit de traznetele ceresti. Dar nimeni n-a facut dovada acestui sfarsit ciudat; dupa cum nimeni n-a dovedit contrariul. Fara a mai intreba daca faptul e verosimil, pot sa spun ca e logic. Vreau doar sa retin termenul de “nastere” si sa fac un joc de cuvinte: nevinovatia lui Don Juan era chezasuita tocmai de faptul ca traia. Doar moartea i-a putut aduce o vinovatie devenita acum legendara.

Ce altceva inseamna acest comandor de piatra, statuia inghetata ce s-a pus in miscare pentru a pedepsi sangele si curajul care au indraznit sa gandeasca? In el se rezuma toate puterile Ratiunii eterne, ale ordinii, ale moralei universale, intreaga maretie straina a unui Dumnezeu supus maniei. Piatra aceasta uriasa si fara suflet nu-i decat simbolul puterilor pe care Don Juan le-a negat pentru totdeauna. Dar misiunea comandorului se opreste aici. Fulgerul si tunetul se pot intoarce in cerul artificial din care au fost chemate. Adevarata tragedie se joaca in afara lor. Nu, Don Juan n-a murit strivit de o mana de piatra. Cred in sfidarea legendara, in rasul nebunesc al omului sanatos, infruntand un Dumnezeu care nu exista. Dar cred mai ales ca in acea seara in care Don Juan il astepta la Anna, comandorul n-a venit, si ca necredinciosul a simtit, dupa ce miezul noptii trecuse zadarnic, teribila amaraciune a celor ce-au avut dreptate. Accept insa mai de graba acea povestire care-l ingroapa de viu, la sfarsitul zilelor sale, intr-o manastire. Nu pentru ca latura ei religioasa ar putea fi socotita verosimila. Ce adapost sa-i ceara Don Juan lui Dumnezeu? Dar un atare fapt reprezinta mai curand concluzia logica a unei vieti pe de-a-ntregul patrunsa de absurd, deznodamantul crancen al unei existente inchinate bucuriilor fara de viitor. Aici placerea se termina in asceza. Trebuie sa intelegem ca ele pot fi cele doua chipuri ale aceleiasi despuieri. Ce imagine mai inspaimantatoare ne putem dori decat aceea a unui om pe care trupul il tradeaza si care, pentru ca nu a murit la timp, joaca pana la capat comedia, asteptandu-si sfarsitul, fata in fata cu un Dumnezeu pe care nu-l iubeste, slujindu-l cum a slujit viata, ingenunchiat in fata vidului si cu bratele intinse catre un cer mut pe care-l stie fara adancime.
Il vad pe Don Juan intr-o chilie, intr-una din acele manastiri spaniole pierdute pe o colina. Si daca mi-l inchipui privind ceva, atunci nu mi-l inchipui privind fantomele iubirilor trecute ci, poate, printr-o ferestruica fierbinte, campia tacuta a Spaniei, pamant magnific si fara suflet, in care se recunoaste. Da, pe aceasta imagine melancolica si plina de stralucire trebuie sa ne oprim. Sfarsitul ultim, asteptat dar niciodata dorit, sfarsitul ultim e vrednic de dispret.


Albert Camus, "Mitul lui Sisif"/ Eseuri, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1969

.  | Индекс










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Дом литературы poezii
poezii
poezii  Поиск  Agonia.Net  

Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Политика публикации и конфиденциальность

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!