Am auzit că vestita companie americană ce produce aparatele de uz casnic Whirlpool a realizat la un moment dat un nou tip de mașină de spălat cu sistem automat de uscare incorporat care, după scurgerea timpului programat, atenționează cu voce umană că: “Rufele sunt uscate.” Neașteptat, însă, acest nou și cumva neobișnuit produs nu a cules aplauzele consumatorilor. Nivelul scăzut al vân-zărilor a determinat retragerea de pe piață a acestor mașini și depozitarea lor în fundul magazinelor, în așteptarea de a fi trimise la unitățile de reparații, unde le vor repara și vor scoate din ele altceva. Și toate celelalte produse care s-au bazat pe tehnologia imitării vocii umane au ajuns la insuccese unul după altul; de pildă: ceasul deșteptător care atenționează omul cum că trebuie să se scoale, cuptorul cu microunde care-l atenționează când e gata mâncarea, noul tip de automobil care-l atenționează pe șofer să-și pună centura de siguranță în timpul mersului. Motivul principal al retragerii lor de pe piață este acela că oamenii nu pot accepta vocea produsă de mașini și care imită vocea umană, deoarece ei le asociază cu frica pe care au resimțit-o cu prilejul vizionării filmelor științifico-fantastice ori le amintește de ciudățeniile din filmul “Războiul stelelor”. Acestea sunt lucruri la care trebuie să cugetăm adânc. Cum e posibil că asemenea descoperiri noi și lucide nu sunt în stare să ne satisfacă în mod convenabil nevoile?! Sufletul omului este cu mult mai fragil decât mașina, iar organele umane sunt de departe mai complicate și au o structură cu mult mai fină. Acesta și este, probabil, motivul pentru care ne folosim noi mintea și adunăm cunoștințe și de ce, chiar și în prezent, nu am reușit să dezlegăm enigma vieții noastre.
Cu mulți ani înainte, am acceptat să cresc un cățel care încă mai sugea și a cărui mamă a murit printr-un concurs de împrejurări. Nu a trecut mult timp și eu am fost nevoită să plec în străinătate și să stau acolo câtva vreme. Câteva zile după plecarea mea, am primit un telefon de la ai mei. Mi-au spus că puiul de câine, care a fost despărțit de mama sa și care nu s-a învățat cu noii săi companioni, latră cât e ziua de mare. Astfel, fără vreun motiv vizibil, începea să latre tare și pătrunzător, lătrat pe care cei din jur nu au putut să-l mai suporte. Mulți au venit să se plângă. Din această pricină, ai mei m-au întrebat dacă-l pot dărui cuiva, iar eu, la celălalt capăt al liniei telefonice, foarte îngrijorată, nu am putut pe moment să gândesc ceva mai bun. Atunci, unul dintre prieteni care, întâmplător, se găsea alături de mine, m-a sfătuit să luăm un ceas și să-l punem în căsuța câinelui; mi-a spus că, astfel, ceasul poate înlocui ritmul bătăilor inimii mamei cățelului și că el va crede că mama se află alături de el și astfel se va liniști. Și chiar că nu am mai primit telefoane care să se refere la căminul nostru și am fost foarte îndatorată prietenului care mi-a dat un asemenea sfat.
După o lună de zile, când m-am întors acasă, în Taiwan, nu am văzut casa cățelului. Abia atunci mi-au spus că micuțul fusese de multă vreme dăruit unor oameni a căror cățea tocmai fătase. Iar ticăitul ceasului care trebuia să imite bătăile inimii mamei nu a avut nici un efect. Cățelul, la fel ca și înainte, a lătrat cât era ziua de mare, scâncind cu tristețe. În final, ascunzând asta de mine, l-au dăruit altcuiva. Viața este ceva ce nu se poate compara cu nimic.
Și tot la fel, când am luat odată parte la o masă rotundă, dedicată popularei teme despre drepturile femeilor, un domn, care participa la discuții, a spus: “Mie mi-este cel mai mult teamă de femeile puternice; tipul de femei care-mi place este acel tip de femei de casă; aceasta este femeia care conduce casa, care se preocupă de copii. Nu-i permit soției mele să participe la nici un fel de adunări cum, de exemplu, este aceasta de astăzi și unde se vorbește despre drepturile femeii...”
Nici măcar nu-și terminase alocuțiunea când o femeie îl întrerupse supărată, lovi cu pumnul în masă și spuse: “Nu pot să ascult așa ceva! În cazul meu, mie îmi place să fiu activă și în afara căminului, iar îngrijirea copiilor am cedat-o dădacei. Nu-mi place să mă ocup cu treburile casnice și să cresc copii. În cazul că m-ar obliga cineva la asta și mi-ar interzice să ies și să mă ocup de treburile mele, aș fi foarte nefericită. Iar dacă o mamă nu este fericită, atunci asta se răsfrânge și asupra fericirii și educației copiilor; aceasta nu ar influența fundamental sănătatea mintală a copiilor și calitatea relațiilor cu ei?”
Ambele părți își aveau motivele lor și, ascultându-le, parcă asistam la un adevărat “război”. Acel domn, care vorbise primul, este scriitor și fervent credincios budist. Oponenta lui era o femeie emancipată din lumea culturală, care se pregătea să intre în curând în campania electorală de la sfârșitul anului. Se pare că pe acel domn ideea budistă despre indulgență nu l-a clintit și nu l-a determinat să respingă egoismul. Iar cuvintele “luptătoarei” din lumea culturii au fost la fel ca și cuvintele lui. Au fost, după toate cele spuse, o manifestare a egoismului.
Ce este, de fapt, adâncul conținut al vieții? Și, la urma-urmelor, cum să-i definești adevăratele calități? Oameni din lumea științifică și tehnică ne oferă neîncetat ideea progresului, realizând mărfuri care sunt tot mai atrăgătoare și care ne ușurează viața. Oamenii din lumea religiei, care sunt creatorii unor opere esențiale și tulburătoare totodată, scot carte după carte, mărind peste măsură piața cărții. Care dintre aceste numeroase și diferite năzuințe ne aduce fericirea vieții și bogăția? Dacă nu luăm în considerare factorii geologici și nu am pregătit satisfăcător infrastructura împotriva cutremurelor, goale sunt laudele despre măreția și strălucirea zgârie-norilor când cutremurul se petrece cu adevărat; acești zgârie-nori devin principalii purtători ai vinii și vinovații pentru catastrofă. Pescuitul eficace poate satisface apetitul uman, însă el este urmarea unui pescuit fără măsură, realizat cu “plase cu ochi cât urechea acului”.
În fiecare faptă a omului contemporan se vede dorința supremă de exteriorizare a “eului”, de joc a “rolurilor” sale, de folosire a talentelor și darurilor “sale”, de construire a “lumii” sale, de cheltuire a forței și minții “sale” și totul cu scopul ca totul în lume să fie spre “propria” folosință. Fiecare al doilea om este sluga “mea”. Și când se observă că un asemenea curs nu este satisfăcător, atunci se recurge la noi produse și clonări și nu există lucru pe care să nu-l fi încercat. Când actualele resurse naturale nu pot să le satisfacă nevoile, ei apelează la “avansuri” și astfel cheltuie izvoarele fericirii urmașilor noștri, totul în ideea ca “eul” să aibă pentru moment clipe de bucurie și distracție. Un asemenea comportament extrem a influențat negativ și a determinat deprecierea galopantă a mediului nostru natural și social.
Inventivii negustori au intuit această goană și îngrijorare a oamenilor din zilele noastre, le tatonează psihologia, urmăresc ceea ce e la modă și inventează numeroase modalități de a “sluji” omul și, evident, scot din asta un însemnat profit. Analiștii condițiilor sociale încă mai avertizează că, dacă luăm în considerare creșterea populației și procentul de redistribuire a resurselor naturale în cazul Taiwanului, de exemplu, nevoia de diverse servicii în societatea viitoare va fi în creștere. O companie mixtă, creată de personalități din diverse sfere ale vieții sociale, oferă diverse servicii familiale. Această companie a fost creată de curând și oferă toate serviciile necesare, de la investiții și management și până la servicii operative pentru familie, turism, sport, creșterea copiilor, ducerea acestora la școală... etc., altfel spus, este atotcuprinzătoare. Oare, mă întreb, nu cumva o societate, în care se oferă toate serviciile și în care oamenii nu pot supraviețui fără acestea, creindu-le, la urma-urmei, dependență în loc să ducă la condiții de viață mai agreabile, duce mai degrabă la o viață anormală, seacă?
Dacă nu suntem în stare ca în realitatea vieții să simțim importanța îndatoririlor noastre, dacă nu putem să privim cu limpezime lipsa de importanță a propriei noastre existențe în nesfârșitul cosmosului, dacă în orânduirea lumii, dominată de interedependență, nu putem să construim relații de respect față de celălalt, dacă am uitat cuvintele pline de duh ale bunicelor noastre: “un spic de iarbă și o picătură de rouă” în raport cu “un pas, o urmă”, atunci, în epoca ce urmează, până și Calea Lactee* va deveni un loc al haosului; steaua Altair va fi poate deranjată de distanță și poate va dori ca steaua Vega să-i fie mai aproape și să-i ofere cele mai rapide servicii!


Versiunea românească: Dușan Baiski