(Doamne, dă-mi tăria să nu mă rog niciodată, cruță-mă de nebunia oricărei adorații, depărtează de mine ispita unei iubiri ce m-ar dărui ție pe veci. Fie ca vidul să se întindă între inima mea și cer! Nu-mi doresc defel pustiurile populate cu prezența ta, nici nopțile tiranizate de lumina ta și nici Siberiile topite sub soarele tău. Mai singur decât tine, îmi vreau mâinile curate, spre deosebire de ale tale care s-au mânjit pe veci plămădind lutul și amestecându-se în treburile lumii. Nu cer stupidei tale atotputernicii decât respectul cuvenit singurătății și chinurilor mele. N-am ce face cu vorbele tale; și mă tem de nebunia care m-ar îndemna să le ascult. Dăruiește-mi miracolul recules de dinaintea primei clipe, pacea pe care n-ai putut s-o înduri și care te-a stârnit să faci o spărtură în neant ca să deschizi aici acest bâlci al timpurilor și să mă osândești astfel la univers, - la umilința și la rușinea de a fi.)