Cauzele "manifeste" ale producerii acestui stil ni se par, inca, prea confuze, prea contradictorii si prea vaste, pentru a se pune, azi, problema exactei decelari a lor. E ceea ce se poate spune si despre cauzele lui "latente", fie si daca cititorul perspicace poate deduce singur, din cele ce urmeaza, ca miscarea ce ne preocupa a avut scopul, mai cu seama, de a trezi un soi de mare "foame", o foame, daca vreti, "originala".
Ca si in cazul stabilirii unor cauze "fenomenologice" precise, nici tentativa abordarii istorice nu e exempta de maxime dificultati, urmare a, indeosebi, acelui sentiment obstesc, contradictoriu si bizar, de individualism feroce, care-i pecetluie geneza; incat ramane, deocamdata, sa constatam un simplu "fapt", anume aparitia brusca, violenta rabufnire a Stilului 1900, dovezi, acestea, ale unei revolutionari fara pereche a sentimentului "originalitatii". Stilul 1900 implica, intr-adevar, un salt, nu fara consecinte pentru arta, dintre cele mai brutal-traumatizante.
Arhitectura e domeniul in care e de admirat, in insasi propria esenta consubstantial-functionalista, puternicul seism profund al fiecarui "element", oricat de innascut, acesta, sau oricat de ereditar, al epocilor anterioare. Odata cu acest nou stil, elementele arhitecturii vechi, pe langa ca vor fi supuse unei frecvente si definitive trituratii convulsiv-formale, din care se va naste o stilizare inedita, fi-vor si revivificate, infatisandu-se, adesea, sub veritabilul lor chip dintai, astfel incat, intrepatrunse, contopite (in ciuda multelor antagonisme dintre ele,- ireductibile, intelectual vorbind), au sa atinga culmea discreditului estetic si sa prezinte, in raporturile lor, acea orifica impuritate, echivalentul si egalul careia e, numai, imaculata puritate a marelui tesut oniric.
Intr-un edificiu "modern style", goticul se preschmba in elenic, acesta in extrem-rasaritean si, de cum ti se nazare, intr-o doara,- printr-o involuntara fantezie- in stil renascentist care, la randu-i, redevine "modern style" curat, dinamic-asimetric (!); si toate astea' pe durata si in cadrul "debil" al unei singure ferestre, in timpul si in spatiul, deci, vag cunoscute si vertiginoase, care, cum tocmai insinuam, nu-s altele decat acelea specifice oricarui vis. Tot ce va fi fost, prin definitie si nu se poate mai firesc, in vechile arhitecturi, cele pe care le cunoastem, utilitar, functionalist, a incetat subitamente, in cazul stilului de fata, sa mai slujeasca la ceva, sau, ceea ce n-are a-i concede un intelectualism pragmatic, slujeste numai "functionarii dorintelor", a, de altminteri, celor mai tulburi cu putinta, inavuabil de suspecte. Magnifice coloane, coloane medii, inclinate, inapte a se tine drept, asijderi gatului trudit al testelor hidrocefale, emerg, pentru intaia oara, din unduirea imobila a apei care e sculptata cu acel scrupul fotografic, necunoscut pana atunci, propriu unui instantaneu. Ele rasar, talazuind, dintre reliefuri policrome, ornamentatia carora, imateriala, coaguleaza convulsivele tranzitii si materializarile sumare ale celor mai evanescente metamorfoze ale unui fum, ca si acvaticele vegetatii sau despletirile acestor noi femei, mult mai "apetisante", ele, decat mica sete cauzata de febra imaginativa a vietii extazierilor florale, in care se absorb si pier. Aceste vagi coloane de carne subfebrila (37,5 grade) nu sunt menite sa sustina alta decat faimoasa libelula cu abdomen moale si greu ca blocul cel de plumb masiv in care ea a fost sculptata in chip subtil si eterat, bloc susceptibil (prin hilaru-i exces de ponderalitate, care induce, totusi, necesara idee gravitationala) sa intensifice pervers si sa complice sentimentul sublim al unei infinite si mult prea reci sterilitati, sa faca mai comprehensibil si mai patetic dinamismul dezonorabil al coloanei ce, gratie unor circumstante fin-echivoce, ca acestea, n-ar avea cum sa nu ne-apara drept veritabila "coloana masochista", a carei unica menire e sa "se lase devorata de dorinta", drept veritabila prima coloana moale, ce se edifica si se transeaza din preadorita carne de aievea, spre care Napoleon, se stie, marsaluieste, in avangarda realelor imperialisme, ce nu sunt alta, cum, de altfel, obisnuiam sa o tot spunem, decat imensele "canibalisme-ale-istoriei", cele, adesea, figurate prin cotletul concret, fript bine si gustos, pe care prodigiosul materialism didactic i l-a pus politicii in crestet, cum a facut cu marul, Wilhelm Tell.
Incat, conform viziunii mele (si n-am sa starui niciodata indeajuns asupra ei), e tocmai foarte ideala arhitectura "modern style" aceea care incarneaza cea mai palpabila si deliranta aspiratie catre un hiper-, daca vreti, materialism. Aparentul nostru paradox isi afla ilustrarea-i proprie intr-o uzuala comparatie, peiorativa, dar lucida, care consta-n asemuirea unei constructii "modern style" cu o anume prajitura, cu "tarta unui cofetar", exhibitionist-ornamentala. Repet ca-i vorba de o comparatie lucida si inteligenta, nu numai pentru ca denunta violentul prozaism materialist al nevoilor irepresibil-imediate ce stau la baza unui ideal, dar, mai cu seama ca, printr-insa, se face, neeufemistic, o aluzie la caracterul nutritiv si comestibil al unor astfel de cladiri, ce nu sunt alta decat tocmai primele case comestibile din lume, cele dintai si singurele noastre erotizabile constructii, a caror simpla existenta verifica aceasta "functie" urgenta si atat de necesara imaginatiei amoroase: sa poti manca indeaievea obiectul insusi al dorintei.