agonia
russkaia

v3
 

Agonia.Net | Правила | Mission Контакт | Зарегистрируйся
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Тексты того же автора


Переводы этого текста
0

 Комментарии членов сайта


print e-mail
Просмотревшие: 4632 .



Jurnal 1880-1913 - 2 -
персональные [ ]
Jurnal de călătorie - 1895 - (continuare)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
по [André_Gide ]

2010-02-16  | [Этот текст следует читать на // Русском romana]    |  Submited by Alexandra Panaete



Roma
Astă-seară, vizitat monstruoasa enormitate care e San Pietro. Fără să vreau, văd Roma prin ochii lui Stendhal. Am aflat secretul plictiselii mele din Roma: nu mă simt deloc interesant aici.
La Roma, văzut mai ales Palatinul, termele lui Caracalla, Capela Sixtină – dar, hotărât lucru, nu-mi place deloc Roma.
Micul Tireur d’épine din bronz, care se află la muzeul Capitoliului (cel din dreapta), lângă o statuie a Dianei din Efes, este o minune incomparabilă. Nu-i prefer niciun antic, cred – nici măcar Niobide de la Muzeul de Arte Frumoase, sau Le Faune endormi din München. (Pe urmă am văzut superbul Mercur pêcheur din Neapole.)
Materia însăși a bronzului, neted și șlefuit precum matostatul, aproape negru, pare a da contururilor o hotărâre mai voluntară și trainică; nicio moliciune, deși atâta grație; iar uimitoarea zveltețe a acestui mic trup impuber nu te face deloc să regreți că formele nu sunt ori mai copilărești, ori mai pline.

Neapole, 29 ianuarie
În seara asta cu lună plină, deși vaporoasă, noaptea este atât de senină, încât poți zări în depărtare insula Capri cum plutește mai sus decât ți-ai închipui orizontul mării. Clasicul Vezuviu poartă pe coaste ca un fel de zgârietură înflăcărată, și parcă ți-ai dori să vezi de aproape ce bolgii de foc sau ce stânci incandescente alcătuiesc acel sfârâit roșcat care, în prima seară, ni s-a părut un sat întreg cuprins de flăcări.
Acest peisaj își cheamă propria muzică, generoasă ca și el, alcătuită din râsete cristaline și născută fără chinurile facerii.
Mă miră să găsesc aici cântul acela al Orientului, atât de straniu, început pe o notă mult prea înaltă și care o ia ciudat la vale, până ce ajunge la tonica a două fraze paralele, răsucite parcă între două tonuri, scandate spasmodic și dintr-o dată retezate, ca într-o sufocare.

Neapole
Capri plutește misterioasă pe apele străvezii. Îmi plac grotele de sub mare. Cele din Isola-Bella erau destul de pline cu apă. Cele din Morgat, smălțuite! În schimb, nu-mi place deloc grota Azurie; reflecțiile astea de o culoare rece, nu azurie, ci indigo, par plăsmuite de către un zeu cu-adevărat nepriceput la culori. Ardeam de nerăbdare să ies. Pe cealaltă parte a insulei, o altă cavernă, mai puțin cunoscută, este încântătoare; mică, culoar strâmt cu trei intrări; lumina este astfel refractată încât numai razele verzi pătrund și apa este destul de lu-minată pentru ca să dobândească un soi de strălucire fosforescentă. Toate obiectele scufundate se învăluie de o flacără palidă, de un verde gingaș; mâinile scăldate capătă o culoare verde, precum pielea naiadelor lui Pierre Louÿs.
Această țară este cea mai drăgăstoasă dintre toate, iar cele două americance din Florența, cărora le-am făcut cunoștință cu D’Annunzio, plângeau în timp ce vorbeau, și de părere de rău, și de dorință. Unii, veniți aici pentru opt zile, nu au mai putut pleca.
Unul dintre prietenii lui Mistress Magonicle s-a însurat aici și nu a mai vrut de atunci să știe de țara sa. Fiicelor insulei Capri li se oferă multe oportunități de a deveni doamne. Sunt mulți americani, iar nemți încă și mai mulți. În ce mă privește, insula Capri mi s-a părut insuportabilă sau cam așa ceva, în ciuda nemaipomenitelor sale stânci; îmi place mai mult să văd insula Capri de la Neapole, plutind pe mare asemenea unei năluci.
Cu toate acestea, aici, și nu la Florența, mi-ar fi plăcut să le întâlnesc pe cele două americance atât de frumoase, una citind Marlowe, cealaltă, catrene de Omar Khayyam – și ca ele să ne dăruiască, la fel cum au făcut când veniseră să-l vadă pe D’Annunzio, struguri din aceia culeși pe de insulă, uscați la soare, apoi strânși în pachețele, înveliți în foi de viță, foi îmbibate în rom. Se fac astfel pachețele de culoarea trabucelor, al căror înveliș uscat și respingător îi conservă strugurelui dulceața și siropul.
Din Cava urcă un drum înspre munte. Rețeaua ramurilor și a vițelor de deasupra drumului te fac să-ți închipui ce primăveri minunate trebuie să împodobească umbrarele pe care ulmi ușori și plopi subțiri le anină în aerul plăcut. Pădurile pe care le traversăm sunt deja pline de brândușe liliachii.
Mănăstirea benedictinilor e pe jumătate pitită sub stâncă; după ce am văzut sălile bibliotecilor, coborâm la mănăstire, unde lumina, căzând de foarte sus din pricina stâncii care o domină și o adună, pare mai ștearsă, în ciuda soarelui de după-amiază. Niște mușchi foarte umezi se-ntind pe ziduri și o apă liniștită șiroiește ușor. Totul pare să se fărâmițeze într-o putreziciune alb-verde. Puțin mai jos, primind aer și lumină doar printr-o răsuflătoare căscată deasupra mănăstirii, cripta se întinde la nesfârșit. O lumină neverosimilă de limb învăluie foarte ușor înalții piloni asimetrici; o tăcere infinit profundă. Călugărul care mă însoțește luminează cu o lanternă grămada de cranii și de oseminte; unele sunt de o albeață catifelată.
Apoi, între două rânduri de piloni masivi, un șir de șase sarcofage deschise, îngrămădite unu-n altul, pline vârf cu oseminte.
Mai încolo, niște fresce foarte frumoase, ale unui elev de-al lui Giotto.
Vom spune: „Dușmanul este în afara.”
E foarte greu să nu-ți faci rău decât ție.
Părăsit Taormina, îndreptându-ne spre Catania. Uluitoare câmpie de mraniță negricioasă și de lavă, pe care cresc, la marginea lanurilor, prin zgură, asfodelii sălbatice și aspre.
„Un soi de furie demonică mă-ndemna către tot ce-i rău.”

Syracuza
A se vedea Syracuza vara. Papirușii nimfei Cyané, spun mateloții care ne-au ghidat, se unesc atunci pe cele două maluri și formează deasupra bărcii o boltă filigranată. Barca plată se ciocnește de țărmuri, sfâșie ierburile din apa puțin adâncă, agață rădăcinile și face un zgomot fâșâit. Cerul foarte lăsat își târâie nourii până pe pământ. Barca se întoarce ușor.
Izvorul este înconjurat de papirușii pe care i-au plantat aici arabii de odinioară; îmi imaginez malurile marilor lacuri africane nu foarte deosebite de acestea. Izvorul curge pe fundul unui bazin adânc. Destul de adâncă, apa pare aici cu totul și cu totul albastră. Pești mari de un albstru-deschis înoată pe dedesubt; parcă ai fi tentat să arunci un inel... Gândul mă poartă la piscinele din Gafsa, la acele piscine cu apă călduță, în care pești uriași și orbi, reminiscență a marei Tanit , pare-se, îi ating ușor pe înotători și în care se văd, pe fundul apei, șerpi albaștri care se târâie pe dale.
Latomii ; grădini închise; caverne; livezi în ocne; clipocit delicat al fântânii lui Venus; liane. În acest loc erau închiși prizonierii, în aceste cariere părăsite. Aerul dens, apăsător și umed, era îngrozitor de încărcat de mireasma florilor de portocal. Am mușcat din niște lămâi nu tocmai coapte; savoarea dintâi, intolerabil de acidă, se estompa; și nu-ți mai rămânea atunci decât un parfum incredibil de delicat în gură.
– Ãla e un loc de dezmăț, de păcat, de pasiuni monstruoase; una dintre acele grădini subterane despre care ne vorbesc arabii, în care Aladdin caută fructe care sunt pietre prețioase; în care vărul calenderului se închidea cu surata sa ibovnică; în care nevasta regelui insulelor avea să regăsească noaptea sclava neagră rănită, pe care farmecele sale o salvează de la moarte.
Teatru grec văzut, noaptea, la ceasul când răsare luna. Pe deasupra trece aleea dintre morminte care duce înspre câmpurile de crini sălbatici. Nu am văzut nimic mai tăcut ca asta.

Malta
... Și am văzut, către sfârșitul zilei, grădina guvernatorului, în care mi-a plăcut cel mai mult bazinul, la nivelul pământului, înconjurat de buruieni, a cărui apă mai că se revărsa și atingea aproape ghizdul, astfel încât părea o oglindă suspendată în mod nevăzut.
Socot că o grădină cu alei suspendate ar fi grozav lucru – punți înguste care plutesc, la înălțimea frunzelor de copac. Această grădină avea, printre portocali, alei pavate, puțin înălțate și protejate cu un gărduț. Parfumul florilor de portocali începea să se facă simțit. Ne-am așezat pe o bancă, aproape de bazinul preaplin, și am citit capitolul din Taine despre Greene .
Să vorbești despre extraordinara beție a asfințiturilor de vară deasupra piețelor, când încă e foarte senin și când, totuși, nu mai e nici urmă de umbră. Senzație încercată brusc în Malta. „Nathanaël, te voi învăța ce-nseamnă înfocarea.”

II
Februarie-martie
În toamna de acum trei ani, sosirea noastră în Tunis a fost grozavă. Mai era încă, deși deja foarte distrus de marile bulevarde care îl traversează, un oraș clasic și frumos, uniform în chip armonios, ale cărui case văruite în alb păreau să se lumineze seara intim, ca niște lămpi de alabastru.
De cum părăseai portul francez, nu mai vedeai niciun copac; căutai umbra prin souk, acele piețe mari, acoperite, boltite sau acoperite cu stofe sau cu scânduri; nu mai intra decât o lumină filtrată, dându-le un aer deosebit; aceste piețe păreau, în subteran, un al doilea oraș în oraș, întinzându-se cam cât un sfert din Tunis. Din înaltul terasei pe care Paul Laurens se ducea să picteze, nu vedeai până la mare decât o scară abruptă, terase albe brăzdate ca niște șanțuri, în care femei își întindeau răsfățul la soare. Seara, tot albul devenea liliachiu, iar cerul se făcea galben-roz; dimineața, albul devenea roz pe un cer ușor liliachiu. Însă, după ploile de vară, zidurile se înverzesc, acoperite de mușchi, în timp ce marginea teraselor seamănă cu bogate coșuri de flori.
Am regretat dalbul, seriosul, clasicul Tunis autumnal, care mă făcea să mă gândesc, seara, hoinărind pe străzi ordonate, la Elena din cel de-al doilea Faust sau la Psyché, „cu lampa de agat în mână”, hoinărind pe o alee din cimitir.
Pe străzile largi și în piețe, se plantează copaci. Tunisul va fi, astfel, mai atrăgător, însă nimic nu ar putea să-l desfigureze mai mult. Acum doi ani, de pildă, strada Marr ori piața Mouton erau încă în așa fel făcute încât nu știai unde te afli, în timp ce Orientul cel mai îndepărtat ori Africa cea mai centrală nu puteau avea, mi se părea mie, un gust al straniului mai uluitor. Era un soi de viață diferită și pe de-a-ntregul realizată extravertit, foarte plină, antică, clasică, așezată; niciun compromis încă între culturile Orientului și a noastră, care pare hâdă, mai ales atunci când vrea să civilizeze. Plăci de tablă sau foi de zinc înlocuiesc, încetul cu încetul, împletiturile de stuf, acoperișuri tipice de souk, în timp ce felinare împrăștie pâlpâind lumina, pe zidurile de care, odinioară, se izbea aceeași strălucire a nopții – peste această mare piață Mouton, fără trotuare, tăcută, minunată, unde, acum doi ani, cămile și arabi veneau să doarmă în aerul calduț al nopților cu lună plină. O ușă de moschee se deschidea; câțiva arabi, strânși în jurul unui felinar, ieșeau, se opreau în stradă și începeau un cântec religios monoton.
Prin souk-uri s-au făcut trotuare. Pe una dintre cele mai frumoase alei, baza micilor coloane care susțin bolta a intrat în pământ. Mici coloane torsadate, verzi și roșii, cu capitelul masiv și minuțios lucrat. Bolta este dată cu var, dar abia luminată. Chiar și în cele mai frumoase zile, aceste târguri sunt aproape întunecate. Cât despre intrarea în piețe, e o minune; și nu mă refer câtuși de puțin la porticul moscheii, ci la cealaltă intrare îngustă, retrasă, adăpostită de un jujubier , care se apleacă și face un preambul de umbră micii alei întunecate, care cotește brusc, pierzându-se de îndată privirii. Însă jujubierul, plin de frunze chiar și toamna, nu are încă niciuna în primăvara asta. Începe târgul șelarilor; aleea cotește, pe urmă continuă imprecis.
La târgul parfumurilor, Sadouk-Anoun stă întotdeauna așezat turcește în prăvălia sa cât un coteț, pe podeaua mai ridicată, plină de flacoane; parfumurile pe care le vinde astăzi sunt însă false. I-am dat lui Valéry, la întoarcerea la Paris, ultimele două flacoane veritabile, pe care am văzut cum Sadouk-Anoun le-a umplut, cu o pipetă, ca în vremurile bune, cu esență de mere și, picătură cu picătură, cu chihlimbar prețios. Astăzi, marfă pe jumătate ordinară, Sadouk nu mai sigilează, migălos, flacoanele cu ceară curată și cu fir alb și nu mi le mai vinde atât de scump.
Eram cu Laurens, acum doi ani, când migala sa ne-a amuzat; părea să dea preț lucrurilor. Cu fiecare înveliș suprapus, parfumul devenea încă și mai prețios. În cele din urmă, l-am oprit, căci nu ne-ar mai fi ținut punga.
În zadar am căutat, apoi, cafeneaua aceea întunecată, unde nu veneau decât negri masivi din Sudan. Unii aveau un deget de la picior tăiat, semn al sclaviei lor. Majoritatea aveau, prins sub turban, un smoc de flori albe, de iasomie mirositoare, care îi amețește; atârnă pe obraz ca o buclă de păr romantică și le așterne pe chip expresia unei moleșeli voluptuoase.
Într-atât le place parfumul florilor, că, uneori, nerespirându-l îndeajuns de puternic, își înghesuie petale mototolite în nări. În acea cafenea, unul dintre ei cânta, în timp ce un altul spunea povești; și porumbei domestici zburătăceau și se așezau pe umerii lor.


Andre Gide, Jurnal, Vol. 1, 1980-1913
continuare din blogurile altmarius și altmariusliterar


[…]
Tunis, 7 martie
Niște copilași se uită, râd și repetă mimicile obscene ale lui karaghioz. Greoaie gimnastică a spiritului: trebuie să se adapteze până când ajunge să considere aceasta ca fiind ceva firesc...
Francezii nu se duc acolo; nu știu să meargă acolo; sunt niște prăvălii mici, nu dai doi bani pe ele. Te strecori înăuntru printr-o poartă joasă. Francezii se duc periodic la niște lăudăroși din vecinătate, care fac un tărăboi grozav și îi atrag numai pe turiști; arabii știu la ce să se aștepte, știu și că, din păcate, nu sunt mare scofală nici calul de carton care dănțuiește, nici cămila din lemn și stofă, care și ea dansează, foarte nostim, desigur, dar întocmai ca la bâlci. Puțin mai încolo, se vede însă prăvălia unui karaghioz tradițional, clasic, simplu, nici nu se poate mai simplu, de o convenție scenică admirabilă, în care karaghioz se pitește în mijlocul scenei, între doi jandarmi, care îl caută, numai pentru că-și lasă căpățâna-n jos și nu-i mai poate vedea; și copiii o iau de bună, înțeleg și se veselesc.
Luând aminte la acest karaghioz și la vechiul nostru teatru de marionete, s-ar cădea să reînvățăm arta dramatică, pe care Dl. de Goncourt se încăpățânează s-o ucidă.
KARAGHIOZ. Săliță întinsă, ziua-n amiaza mare prăvălie-dugheană, care se eliberează seara: o scenă mică, o cortină din pânză transparentă se lasă, fundal pentru umbre. Perpendiculare pe scenă, două bănci, de-a lungul zidurilor. Pentru spectatorii de vază și locurile rezervate. Mijlocul sălii e plin cu copii de-o șchioapă, care se așază pe jos, neastâmpărați. Toți ronțăie o groază de semințe de dovleac uscate în sare, adevărate ispite ale pântecului, care fac ca buzunarul să mi se golească în fiecare seară, dimineața umplându-se la loc, cu prețul a doi sfanți. E drept că le împart cu copiii.
Cel mai nostim aici sunt scobiturile din zid, un soi de paturi foarte incomode, precum cuiburile pescărușilor, la care nu ajungi decât cățărându-te cu mâinile și din care nu te dai jos, ci te lași să cazi, și care nu se închiriază decât pentru o seară întreagă și numai unor tineri amatori de karagioz. M-am întors aici în multe seri; mai mereu era același public, pe aceleași locuri, ascultând aceleași piese și râzând la aceleași poante – ca și mine.
Actorul care face umbrele să vorbească este grozav.
[…]




continuare pe blogul altmarius2
[…]

KARAGHIOZ. Altă prăvălie; sudanezi. Acolo unde se adună sudanezii, arabii nu intră de plăcere. Aici, deci, nu vezi decât negri. Însă în seara asta, îl văd aici și pe Fedor Rosenberg. Piesa încă nu a început. (Antractele durează întotdeauna mai mult decât piesa care nu ține niciun sfert de ceas.) Un negru agită șerpi cu clopoței, un altul bate într-o tobă înaltă, iar cel de-al treilea, uriaș, se bălăngănește dinaintea lui Rosenberg; aproape culcat la picioarele noastre, el cântă, improvizând o jelanie monotonă, în care zice, din cât pot înțelege, că e tare sărman, că Rosenberg e înstărit peste poate și că negrii au întotdeauna trebuință de bani. Și cum pare nițel sălbatic și cum arabii susțin că în cămilă, în negru și în deșert nu te poți încrede multă vreme, n-am pregetat să devenim foarte mărinimoși.
KARAGHIOZ. Altă dugheană. Aici piesa nu e decât pretext pentru întâlniri. Mereu aceleași chipuri, în fiecare seară, în văzul binevoitor al jupânului. Un copil de o frumusețe stranie cântă la cimpoi; toți se strâng în jurul său; din cauza lui; ceilalți sunt amanții săi. Unul cântă la acea tobă ciudată în formă de oală, al cărei fund pare a fi din piele de asin. Cel care cântă la cimpoi face toată averea cafenelei, pare să surâdă tuturor, nefavorizând pe nimeni. Unii îi recită versuri, îi glăsuiesc; el le răspunde, se apropie, dar totul se limitează, cred, adesea, la niscaiva dezmierdări în fața tuturor, dugheana nu e un bordel; e mai mult o curte a dragostei. Uneori, unul dintre copii se ridică și dănțuiește; alteori, doi; dansul se transformă, atunci, într-un soi de mimică destul de sugestivă.
Piesa este mai întotdeauna obscenă. Mi-ar plăcea să aflu istoria karaghiozului. Trebuie că e tare veche. Mi s-a zis că își are obârșia în Constantinopol și că, oriunde altundeva, mai puțin în Constantinopol și Tunis, poliția i-ar fi interzis reprezentațiile.
Iată piesa pe care am văzut-o cel mai des.
Un arab deschide o baie turcească. Fatima, împreună cu proxeneta sa, se duc acolo. Karaghioz, obscen, cere să intre. Numai lui, care ar avea cea mai mare trebuință, prăvălia îi rămâne inaccesibilă. Toți, unul câte unul, își fac apariția: o întreagă suită de tipi tradiționali; arabul de la țară, fumătorul de hașiș, turcul, jidanul, polițistul. Femeia se așază în pragul ușii; fiecare nou venit zice două vorbe; ea îi sărută cu nesaț, iar ei intră, în vreme ce karaghioz sare pe fiecare dintre ei netam nesam; sunt violați unul după altul, fiecăruia îi vine rândul, nimeni nu are scăpare. Chiar și femeia, la urmă de tot, convinsă la vederea unui urcior cu lagmy. Karaghioz o posedă; de îndată îi face un copil. Scena este destul de duioasă, Karaghioz este vrăjit de opera sa și de cât de dotat pare să fie micuțul. Cel dintâi strigăt al pruncului este pentru a cere o femeie. O marionetă iese din baie; Karaghioz îi scarmănă grozav și asta-i tot. Karaghioz este super uomo.
Karaghioz nu este permis decât în timpul ramadanului. Timp de patruzeci de zile se postește din zori până-n seară, post negru; nici mâncare, nici băutură, nici tutun, nici parfumuri, nici femei. Toate simțurile nepermise ziua, își iau revanșa noaptea, și lumea se veselește cât se poate. Mai sunt, desigur, și arabi foarte religioși, a căror noapte de ramadan, după o masă foarte frugală, este petrecută în meditații și rugăciuni; cum mai sunt și unii care continuă să se veselească chiar și-n timpul zilei. Dar asta nu se obișnuiește decât în orașele mari, pe care francezii le-au adus la desfrânare; arabii țin la obiceiul lor și mai toți sunt niște practicanți foarte conștiincioși.
Ieri seară am vrut să revăd, înainte de a pleca, toate raritățile și ciudățeniile ce mi-au fost date să le văd în Tunis. Îmi voi aminti că am urmat îndelung acea muzică militărească ce se reîntorcea în cartierul ei, extrem de sonoră, corectă, frumoasă și triumfătoare, în vreme ce, prin piețe, în port și pe bulevardele franceze, focuri de Bengal formau, prin frunzișul falșilor arbuști de piper, un fabulos filigran trandafiriu.
Câțiva arabi de-abia dacă și întorceau privirea în trecere; muzica difuză din cafenelele lor nu contenea.
Mulți își aduc aminte, cred, ziua în care, pentru prima dată, această muzică a intrat în orașul lor înfrânt. Aș fi fost curios să aflu dacă nu purtau în ei doar ură față de francezi.
Am căutat plăcerea de-a lungul străzii Marr; însă mie îmi părea rău după Halfaouine. O cafenea maură este, în general, destul de mare, drăguță, dar acolo ești tolerat cu greu. De aceea, francezii nu vin mai niciodată aici. Îi atrage mai degrabă vânzoleala din Halfaouine, în timp ce celelalte cartiere rămân goale. Un negru bătrâior se porni să dănțuiască grotesc, în sunet de cimpoaie și în ritmul tobei.
Ajung la Halfaouine pe bulevardele întunecoase. Nicio vânzoleală; nimic ieșit din comun. Înspre dimineață, l-am găsit pe Rosenberg în aceeași dugheană de karaghioz în care îl dusesem în prima zi. Pricepe acum de ce e mai bine să revii cu regularitate în aceleași locuri, ca să cunoști nu multe chipuri, cât să le cunoști bine. Arabii se obișnuiesc cu tine, te socotesc mai puțin ciudat, iar obiceiurile lor, mai întâi tulburate, se readaptează.
[…]


[…]
El Kantara
Am ajuns pe la asfințit; grozavă zi. Athman a ajuns acolo de dimineață, a dormit nițel ziua-n amiaza mare, dar ne aștepta deja de o oră la gară. Și i se părea că o face de prea multă vreme. „Și totuși, mi-a zis el, mă gândeam: acu’ aștept de mai bine de-un ceas; înainte așteptam câte un an întreg.”
Trei burnuzi; o cămașă fără mâneci, din mătase albă, dublată cu mătase albastră și împodobită cu găitane roșu-stacojiu; vesta sa din postav albastru, uriașul turban din sfoară brună care strânge stofa albă și fină care tot cade, îi mângâie obrazul și-i flutură sub bărbie. Înfățișarea asta îl transfigurează; anul trecut, cum n-avea decât șaisprezece ani, purta numai turbanul simplu de copilandru; la șaptesprezece ani, și-a dorit turbanul complicat al bărbaților.
Athman a cheltuit tot ce are pentru „costumul” său; s-a făcut frumos pentru această revedere. Dacă nu ne-ar fi ieșit înainte, de-abia dacă l-aș fi recunoscut.
Seara se lăsa ușor, am străbătut trecătoarea, iar fabulosul Orient ni s-a înfățișat în pașnica sa strălucire. Ne-am adăpostit sub palmieri, lăsându-l pe Athman în drum să aștepte trăsura ce urma să ne ajungă din urmă. Recunoșteam toate zgomotele – al apei șiroind și al păsărilor. Totul era ca înainte, liniștit, iar sosirea noastră nu schimba nimic. În trăsură, am mers de-a lungul oazei, până departe. La întoarcere, soarele asfințea; ne-am oprit în dreptul ușii unei cafenele maure, imediat ce Ramadanul s-a încheiat. În ogradă, nu departe de noi, se băteau niște cămile în rut. Un paznic striga la ele. Turmele de capre se întorceau; picioarele lor grăbite făceau, ca și anul trecut, același zgomot de aversă uscată.
Pe deasupra tuturor caselor de pământ, s-a ridicat un abur subțire, un fum albăstrui care a învăluit și a îndepărtat de în dată oaza. Cerul, la apus, era de un albastru foarte clar, atât de adânc, încât părea încă preaplin de lumină. Tăcerea devenea minunată. Nu-ți puteai închipui niciun cânt. Am simțit că iubesc aceste meleaguri mai mult decât oricare altele, poate; căci aici, mai mult decât oriunde altundeva, poți contempla.

Biskra
Ieri, ne aflam în grădini; am străbătut aleile care mai întâi ne-au dus la N’Msid, apoi la Bab-el-Derb. Am ajuns la vechiul fort și ne-am întors prin Sidi-Barkat. Plimbarea nu se mai termina, iar Em. era ostenită. Athman era cu noi, Fedor Rosenberg așijderea; iar Larbi ne însoțea. Ne-am băut cafeaua la intrarea în N’Msid, dinaintea albiei uedului și a munților din Aures.
Îmi place, totuși, mai mult întinderea vagă a deșertului, de pe partea cealaltă, decât peisajul acesta. Larbi juca domino cu noi, fermecător și trișor sadea. Îl aștept pe Jammes cu o plăcută nerăbdare. Pământul vorbește aici o limbă diferită, dar pe care acum o înțeleg.
Anul trecut, camera mea se afla la parterul hotelului; dacă deschideam fereastra, nimic nu mă mai despărțea de exterior decât înălțimea pervazului, pe care îl puteai sări dintr-o mișcare; Sadek, fratele mai mare al lui Athman și alți câțiva din vechiul Biskra, veneau, în timpul Ramadanului, să-și odihnească oasele la mine, înainte de a se întoarce în satul lor. Aveam curmale, prăjituri, siropuri și dulcețuri. Era noapte; Sadek cânta la fluier și rămâneam tăcuți vreme îndelungată. Noaptea nu trăgeam decât obloanele, ca să intre toate zgomotele de afară care, în fiecare dimineață, mă trezeau înainte de zori; mă duceam, atunci, la marginea deșertului, să văd răsăritul soarelui. Tot atunci trecea și turma lui Lascif, formată din caprele săracilor care, neavând grădină, îi erau lăsate lui în grijă; Lascif le mâna să pască în deșert. Înaintea zorilor, mergea bătând din poartă în poartă. Ușile se deschideau și câteva capre erau lăsate să vină la el. Ieșea din sat cu mai bine de șaizeci.
Se ducea cu ele foarte departe, înspre fântâna Caldă, unde sunt verigei și laptele-cucului. Printre capre era și-un țap uriaș, pe care încăleca uneori, mi-a spus el, când drumul devenea obositor, sau când voia să-și omoare timpul, căci el nu știa să cânte la fluier. Într-o dimineață, cum plecase fără a trece prin fața ferestrei mele, m-am dus în deșert după el. Îmi place deșertul nespus de mult. În primul an, mă înspăimânta nițel, din pricina vântului și a nisipului său; apoi, neavând vreun alt scop, nu mă mai puteam opri și oboseam foarte repede. Preferam căile umbroase de pe sub palmieri, grădinile din Oaurdi, satele. Anul trecut, în schimb, m-am plimbat mult de tot. Nu aveam alt scop decât să mă îndepărtez cât mai mult de oază. Mergeam; mergeam până ce mă simțeam în sfârșit cu totul singur pe câmpie. Și-atunci, începeam să privesc. Nisipurile catifelate lăsau să se vadă, pe povârnișul umbrit al dunelor, urme de insecte; colochinta se usca, licuricii zburătăceau, fiecare suflare isca foșnete miraculoase și, din pricina imensei liniști, se auzea până și cel mai imperceptibil zgomot. Din când în când un vultur se zvânta pe duna cea mare. Nemărginirea asta monotonă îmi părea de o diversitate cu fiecare zi mai multiformă.
Îi cunoșteam pe păstorii turmelor nomade; mergeam să-i întâlnesc; mă întindeam la vorbă cu ei; unii cântau la fluier. Uneori, ședeam îndelung în preajma lor, fără a face ceva anume; aveam întotdeauna la mine o carte, însă nu o deschideam mai niciodată. Ades, mă întorceam abia seara. Athman, cel căruia îi povesteam despre expedițiile mele, mi-a spus că oricând acolo mă putea paște primejdia, pentru că arabii care mișună prin împrejurimile oazelor îi tâlhăresc pe veneticii pe care-i simt că nu se pot apăra; era de datoria lor să mă atace. Din ziua aceea, el a ținut să mă-nsoțească; dar, cum nu-i prea plăcea să meargă, ieșirile mele s-au scurtat, după care au contenit.
Athman citește aidoma lui Bouvard și scrie precum Pécuchet. Învață cu sârg și copiază tot ce se nimerește. Preferă La Joie de Maguelonne de Herold, mai degrabă decât La Tentative amoureuse; găsește Tentativa mea prost scrisă. „Dumneata folosești prea mult cuvântul iarbă”, mi-a zis.
Îi împrumut O mie și una de nopți. Într-o seară, ia cu el cartea la Bordj Boulakras, unde doarme, ca să o citească împreună cu amicul său Bachaga. A doua zi, se întoarce abia la ora 10, încă tehui de somn; au citit amândoi povestea lui Aladdin sau Lampa fermecată până la 2 noaptea, spune el; și adaugă: „Ah! Am petrecut amândoi o grozavă seară nocturnă!” Nocturnă însemna, pentru el, atunci când stai de veghe.
[…]




La capătul oazei, pe ruinele goale din vechiul fort pe lângă care am trecut noi în acea noapte cu lună plină, niște arabi îmbrăcați în alb, întinși pe pământ, vorbesc încet, în timp ce unul cântă ușurel dintr-un fluier. „Vor face o noapte nocturnă, mi-a zis Athman, torcând file de poveste.” Vara, nu ar mai avea nimeni curajul să se întindă așa; scorpionii și viperele cu corn, pitite ziua în nisip, ies noaptea și dau târcoale. Mai încolo, coborâm din trăsură; nu mai sunt palmieri; noaptea pare să întindă deșertul plin până la marginea limpezimilor albastre. Până și Jammes tăcea. Și, brusc, Athman, cuprins de lirism, pune jos burnuzul, își prinde cămașa fără mâneci și face roata sub clar de lună.
Athman a dat peste nu știu ce „Vieți ale oamenilor iluștri”; și, acum, în legătură cu cămilele, citează din Buffon sau Cuvier; nu mai vorbește despre prietenie fără a-i pomeni pe Henri IV sau Sully, de curaj, fără Bayard și despre Ursa Mare, fără Galileo...
Îi scrie lui Degas trimițându-i un baston din tulpină de palmier; îi zice: „Îmi place că nu vă plac evreii și că citiți Libre parole și că socotiți, ca și mine, că Poussin este un mare pictor francez.”
Jammes se distrează, punându-l să-i citească versurile astea, pe care le improvizează, în timp ce așteptăm trăsura care trebuie să ne ducă la Droh:

Scumpul meu amic Athman,
pomii ce rodesc migdala,
coacăza și dulci smochine
există pentru a sta bine
la umbra lor când mare-i osteneala.
Rămâi așa înțepenit
când pe la ochi vine Moș Ene.
Ești fermecat de-atâta lene.
În grădin-ai auzit
Că dedesubt cântă o apă
Ca o femeie-arabă.
Te simți bine când ți-e lene,
când pe la ochi vine Moș Ene
ca-n somn ești pus,
te simți bine, Athman,
în lenea mare
că zici că te-ai dus.

De când e Jammes acolo, Athman petrece zi și noapte compunând versuri. Îl interesează mai ales ca rima să fie foarte bogată. Îi place să facă până și calambururi. Uneori, el nimerește niște soluții drăguțe:
Pe sub palmieri, nu mai e pic de armonie...
sau:
... Cel ce cunoaște iubirea a gustat din apa amară
Și nu îl mai interesează timpul.
El citește, în continuare, cu sârguință O mie și una de nopți; știe pe dinafară povestea lui Aladdin și acum își semnează scrisorile: „Athman sau Lampa fermecată”.
Jammes îmi dă bastonul său. E lemn de arbore de fier și e luat din „Insule”; îi amuză pe copiii de pe-aici, pentru că are la un capăt un cap de ogar; e lucios ca jadul și totuși atât de grosolan, încât ai zice ca a fost cioplit cu cuțitul. Niciodată nu am mai văzut ceva atât de bizar. Pe lungul lemnului, niște versuri, scrise cu majuscule, din care iată câteva, încântătoare:

O veveriță-avea o
Roză în gură, un măgar
O luă de nebună.
Și astea, cu care nu uita niciodată să-și înceapă scrisorile:
Un zumzet surd
În hățișurile inimii mele.
Touggourt, 7 aprilie
Un săpător de puțuri arab este decorat astăzi.

Arabii aveau săpători de puțuri înainte de apariția companiilor de foraj și a fântânilor arteziene. Uneori, trebuie să cauți până la șaptezeci și chiar optzeci de metri sub pământ apa care să țâșnească. Sunt oameni care coboară până acolo.
Și care au fost instruiți de tineri cu treaba asta grea, însă dintre care mulți mor. Trebuie să străbați trei straturi de pământ și două de apă: primul este stagnant, al doilea doar ascendent, până ajungi la ultimul, în sfârșit, cel care țâșnește. Apa iese atunci uneori grozav de limpede, din abudență, dar mai întotdeauna plină de sodă și magneziu. Efortul acestor fântânari plonjori de a lucra sub apă este de neimaginat; fântânarul decorat era, zice-se, dintre cei mai curajoși; făcuse, se pare, un puț, un culoar, în mijlocul apei, în care apa să nu poată pătrunde, în care a continuat să lucreze, să sape, și asta în două rânduri, prin cele două straturi lichide; a fixat, apoi, o conductă pentru apa curată, care trebuie să iasă prin apa stagnantă, fără a se murdări din cauza contactului cu cea stătută.
In chiar ziua decorării, într-unul din acele puțuri pătrate și formate din trunchiuri de palmieri, am văzut un bărbat, prins cu o funie, coborând la șaizeci de metri adâncime, ca să repare o avarie.
Așadar, săpătorul de puțuri arab a fost decorat; seara, el a înnebunit.
Stratul de apă stagnant, la Touggourt, este aproape neted. Nu mai sunt apele frumos curgătoare din Chetma sau canalele mobile din Biskra, ci niște șanțuri stătute, puturoase, pline de ierburi murdare; mai există însă un râu care încă străbate oaza, înțelept răsfirat pe sub palmieri. La fundul lui, printre ierburi, se târâie niște șerpi de apă.
Oaza este înconjurată de nisipuri, pe care, ieri, o furtună înfricoșătoare le vântura. Orizontul părea că se trage înspre noi precum o pătură cu care te învelești; nu mai puteai vedea nimic, abia de puteai respira.
Nu departe de oraș, se găsește un cimitir mizerabil, pe care nisipul l-a acoperit puțin câte puțin; de-abia dacă se mai disting câteva morminte. În deșert, ne bântuie ideea morții; și, ce-i minunat, e că nu e tristă. La Biskra, îndărătul vechiului fort, taman în centrul oazei, ploile au săpat în vechiul cimitir și, cum morții sunt îngropați direct în țărână, osemintele descoperite sunt, într-unele locuri, la fel de multe precum pietrele.
Furtuna de nisip a ținut până-n seară; la apusul soarelui, ne-am suit în minaret. Cerul era cenușiu, palmierii erau spălăciți; orașul, de culoarea ardeziei. De la răsărit, bătea o vântoasă teribilă, ca un suflu de blestem divin prevestit de către prooroci. Și, în dezolarea aceasta, am văzut îndepărtându-se o caravană.
Uladele dansează aici mai bine decât la Biskra și sunt mai frumoase: de altfel, numai aici le-am văzut dansând atât de bine. Ne-am întors aici, nesătui încă de dansul acesta grav și tărăgănat, aproape numai din brațe și încheieturi, foarte decent; zăpăciți, aproape extenuați de muzica aceasta repetitivă, iute, alunecoasă, care parcă se împotrivește, care împinge la extaz și care nu încetează nici măcar când pleci, și care mă bântuie încă, în unele seri, exact în același chip ca și deșertul.
Mi-ar fi plăcut ca noaptea aceasta s-o petrec afară, în locul în care fac popas caravanele; focuri din mărăcini stăteau de veghe; în jur, niște arabi vorbeau în șoaptă; alții cântau; au cântat toată noaptea.
Athman îmi spune povestea femeii lui Urie.
După tradiția arabă, David, căruia i se spune Daoud, ajunge în cele din urmă pe terasa de la etaj, de unde putea fi văzută Bethsabe, urmărind, în palatul său, din sală în sală, un porumbel de aur.
Athman povestește: „... Evreul îi spune că Moise are dreptate și că Domnul îi va aduce la El mai întâi pe evrei, apoi pe arabi, și poate chiar și pe creștini. Creștinul zice că Hristos are dreptate și că Domnul va lua la El pe creștini, dar și pe arabi, și chiar și pe evrei. Arabul îi zice că Mohamed are dreptate și că Domnul urma să-i ia în raiul său pe arabi, închizându-le porțile evreilor și creștinilor care nu se vor fi convertit. Și după ce îi va fi auzit pe toți trei, s-ar fi grăbit să se facă musulman.”
Creștinii au drept de întâietate față de musulmanii care zic, și se complac să-mi spună că un creștin care rostește, înainte de a muri, formula Crezului islamic: „Dumnezeu este Dumnezeu, iar Mohamed este profetul meu”, intră înaintea unui arab în rai.
„Rumii, mai zic, ne sunt superiori în multe privințe, dar sunt mereu înspăimântați de moarte.”

Touggourt, 9 aprilie
Arabi instalați în piață; se aprind focuri; fum aproape invizibil în întuneric. Ne găseam în înaltul moscheii când muezinul s-a urcat să intoneze apelul la rugăciune.
Soarele se lăsa, ca pentru veșnicie, peste nemărginitul câmp sleit de puteri. Nisipul de-aici, mult timp mai spălăcit, a devenit mai negru decât cerul.
Suferisem ziua-ntreagă din pricina soarelui și răcoarea serii ne aducea, în sfârșit, desfătare. Niște copii se jucau în piață și câțiva câini lătrau pe terasele caselor. Glasul muezinului umplea cupola mică ce depășea minaretul, deasupra noastră; prelungit, așa, pe o singură notă, semăna cu dangătul unui clopot ; apoi, se oprea atât de repede, încât lăsa un gol în aer.
Caravanele se puneau în mișcare, ușor, iar sufletul ni se umplea de exaltare și de neliniște, întrucât nu cunoștea scopul nesfârșitei lor rătăciri.
Din pricina teribilei secete, anul acesta au murit toate vitele, iar carnea se găsește atât de greu, că lumea trebuie să mănânce cămilă.
Părăsind orașul, se vede, sub un mic acoperiș format din crengi de palmier uscate, una din acele fiare uriașe, îmbucătățită, cu carnea vânătă și care se umple de muște de cum nu le mai alungi. Pe aceste meleaguri, muștele sunt numeroase precum descendenții lui Avraam. Își lasă ouăle pe mortăciunile abandonate, oi, cai sau cămile, lăsate să putrezească la soare; larvele lor se hrănesc nestingherite, apoi, în roiuri, în hoarde, se îndreaptă către orașe. Îți intră în gură, în nas, te gâdilă, te năpădesc, te acoperă; fac să vibreze zidurile, în timp ce tejghelele măcelarilor și băcanilor zumzăie de pofta lor. La Touggourt, vânzătorii au un fel de pămătuf din ramuri de palmier cu care încearcă să i le transfere vecinului. La Kairouan, sunt atâtea, că cel mai bine e să nu mai faci nimic. Vânzătorii nu le mai alungă decât atunci când un client cere să i se arate marfa. Trăsura noastră, la sosire, era învăluită într-un nor. La hotel, farfuriile și paharele sunt ținute sub niște capace de metal care nu sunt date la o parte, ridicate, decât atunci când se mănâncă și bea.

M’Reyer, 11 aprilie
Șoturi faimoase învăluite de năluci. Din înaltul unui deal nisipos, după nesfârșita întindere a deșertului, îți zici: „Iată! Marea!” Într-adevăr, o nesfârșită mare albastră, cu bărci și insule, o mare pe care ți-o imaginezi adâncă, și sufletul ni-i, gata, răcorit. Te apropii, atingi malul, și, dintr-o dată, ca prin farmec, albastrul acesta dispare, nefiind, de fapt, decât o reflexie a cerului pe o albă crustă sărată, fierbinte când o calci, dureroasă când o privești, incredibil de uimitoare; în care pasul se-afundă, fragilă, căci nu este decât suprafața subțire a unei mări de noroi mișcător în care caravanele își găsesc sfârșitul.
La acel dineu al ofițerilor, maiorul de lângă mine îmi câștigă interesul vorbindu-mi despre Sud. Multă vreme, el a trăit la Urgala: venea chiar din El-Goleah și își amintea de marșul soldaților prin nisip. Adesea, în nisipurile astea mișcătoare, fierbinți și tremurând sub soare, îi apuca un soi de vertij neobișnuit, care-i făcea să simtă cum, sub pașii lor, solul se înmoaie necontenit; chiar și când stai locului, clătinatul nu încetează și solul pare să-ți fugă de sub picioare. Uneori, în aceste momente, întâlneau, în mijlocul nisipurilor înfricoșătoare, un filon îngust de calcar, ceva aglomerat, dur, larg atât cât să le permită soldaților, pe rând, să-și așeze o clipă picioarele și să-și mai tragă sufletul după această încercare grea.
Pentru a pedepsi un soldat, i se ordona să „țină urma”; or să mărșăluiești în coada trupei e ucigător; cei din față nu-și pot permite să-și facă griji din pricina întârziaților; și-așa se răzlețesc câteodată... cine rămâne în urmă cade, este înghițit de deșert. Cei din coadă aleargă, de aceea, în prăfăraia sufocantă ridicată de trupă și, dacă rămân în urmă, pe acest meleag atât de moale, cu atât mai moale cu cât a fost călcat înainte de ceilalți, s-a sfârșit; rămân să se uite cum ceilalți se îndepărtează; în timp ce vulturii care tâlhăresc în urma batalionului în marș se opresc, așteaptă, apoi se apropie.
Prin nisipul acesta, adesea, lucesc precum mica niște cristale de ghips, rămășite în „vârf de lance”; pe drumul către Droh, am găsit niște pietre care, sfărâmate, erau în interior transparente ca sticla.
Pe drumul către El-Oued, am cules niște flori de mină stranii, cărora li se zice Roses du Souf și care, cenușii ca nisipul, sunt, de fapt, o mână de nisip conglutinat.

Biskra
Zgomotul tobei negre ne atrage. Muzică neagră. De câte ori n-am auzit-o anul trecut! De câte ori nu m-am ridicat de la birou pentru a o asculta! Niciun ton; doar ritm; niciun instrument melodic, doar tobe lungi, tam-tamuri și crotali... Florentes ferulas et grandia lilia quassans , crotali care, sub mâna lor, fac un zgomot ca cel al unei averse. În trei, ei execută niște bucăți veritabile; ritm impar, în mod bizar întrerupt de sincope, care înnebunește și trezește toate emoțiile cărnii. Aceștia sunt cântăreții de la ceremoniile funebre, voioase, religioase; i-am văzut, în cimitire, acompaniind beția bocitoarelor; într-o moschee din Kairouan – exasperând nebunia mistică a aissaouașilor. I-am văzut scandând dansul bastoanelor și dansurile sacre din mica moschee din Sidi-Maleck. Și, întotdeauna, eram singurul francez care-i vedea. Eu nu știu pe unde umblă turiștii; bag seamă că ghizii recunoscuți le arată o Africă lipsită de valoare, și asta doar ca să-i ferească pe arabii iubitori de tihnă de musafirii nepoftiți; căci nu am întâlnit niciodată pe vreunul în apropierea unui lucru deosebit; și nici chiar, din fericire, decât foarte rar, în vechile sate din oază, în care eu mă întorc întruna, sfârșind prin a nu mai speria pe nimeni. Totuși, hotelurile sunt pline de călători, care cad însă în plasa unor ghizi șarlatani, plătind foarte scump ceremoniile falsificate la care asistă.
Nici anul trecut, nu era urmă de francez la nocturna aceea nemaipomenită, la care am fost prezent, aproape întâmplător, chemat doar de sunetul tobei și de țipetele femeilor. Sărbătoarea se ținea în satul negru: un cortegiu dansant de femei și de cântăreți urca pe drumul mare, urmat de purtătorii de torțe și de un grup de copii care râdeau și trăgeau de coarne un țap mare și negru, împodobit cu bijuterii și stofe. Avea brățări în coarne, un inel uriaș din argint în nări; la gât avea salbe; și era acoperit cu o zdreanță de mătase stacojie. În gloata care venea din urmă, l-am recunoscut pe marele Ashur; el mi-a explicat că țapul acela urma să fie sacrificat chiar în acea seară, ca să-i aducă noroc satului; mai înainte însă, era plimbat pe străzi, pentru ca spiritele rele din case, care rămân în prag, să intre în el și să dispară.
Muzică neagră! De câte ori, departe de Africa, nu mi s-a părut că te aud, și, atunci, deodată, se refăcea în jurul tău întregul Sud; până și la Roma, pe Via Gregoriana, când mă trezeau camioanele grele, care treceau în zori. Salturile lor surde de pe pavaj, somnoros încă, puteau pentru o clipă să mă înșele, pentru ca, apoi, să mă mâhnesc peste măsură.
Am auzit muzică neagră și azi dimineață, însă nu la o serbare obișnuită. Cântau în curtea interioară a unei case private și, la-nceput, niște bărbați, din prag, au vrut să ne gonească; însă câțiva arabi ne-au recunoscut și ne-au înlesnit intrarea. Am fost mirat, de cum am intrat, de mulțimea de evreice strânse acolo, frumoase foc și bogat înveșmântate. Curtea era plină; abia dacă mai era ceva loc pentru dans, în mijloc. Te sufocai de-atâta colb și căldură. Din fereastra de sus, se prelingea o rază mare, prin care se aplecau, ca de la un balcon, o mână de copilandri.
Scara, care urca până la terasă, era și ea înțesată de lume, toți atenți, cum eram și noi; ceea ce ni se arăta era însă groaznic. În mijlocul curții, un bazin uriaș de aramă, plin cu apă. S-au ridicat trei arăboaice; și-au despuiat veștmântul de deasupra, ca să danseze, și-au despletit părul dinaintea bazinului, după care, aplecându-se, l-au răsfirat peste apă. Muzica, deja foarte puternică, s-a încins. Lăsându-și pletele ude pe spate, au dansat ceva vreme; era un dans sălbatic, înverșunat, din tot corpul și pe care nu ți-l poți imagina în niciun chip, până nu l-ai văzut prima dată. Conducătoarea dansului era o negresă care țopăia în jurul bazinului și avea în mână un baston din care bătea din când în când în marginea acestuia. Ni s-a spus pe urmă ceva ce începusem să înțelegem, și anume că toate femeile care dansau în ziua aceea (și, uneori, sunt extrem de multe, în zile ca acestea) erau – atât evreice, cât și arăboaice – niște isterice posedate. Fiecare, la rândul ei, își cumpăra dreptul de a dansa, iar bătrâna negresă cu baston era o vrăjitoare recunoscută care avea harul exorcizării și știa să scoată demonii din corpurile femeilor și să-i arunce în apa împrospătată. Prihănită, aceasta era aruncată în stradă. Cea care ne-a spus a nu știu câta oară toate astea era frumoasa evreică Goumarr’ha, care, din credință și dintr-un fel de rușine, nu vorbea cu plăcere despre acestea toate, întrucât mai an, având trupul grozav muncit de isterie, participase și ea la horă, „nădăjduind să afle aici o ușurare a necazurilor sale”. Mai apoi însă, s-a îmbolnăvit de-a binelea și bărbatul ei, aflând că a dansat la sărbătoarea vrăjitorească, a snopit-o în bătaie, că trei zile i-au trebuit să se ridice din pat.
Dansul se însuflețea; femeile, buimăcite, înnebunite, căutând inconștiența cărnii sau, mai bine, pierderea sentimentului, se lăsau pradă crizei în care, odată corpul lor scăpat din ghearele spiritului, exorcismul poate acționa liber. După sfârșeala asta de-o clipită, asudate, pe moarte, copleșite de urmările crizei, se duceau să se bucure de o pace eliberată.
Acum, stau în genunchi dinaintea bazinului; cu mâinile încleștate de marginea sa și cu trupul legănându-se de la dreapta la stânga, înainte și înapoi, repede, aidoma unui pendul furios; părul lor lovește apa, apoi le stropește umerii; la fiecare unduire scot câte-un țipăt grav, ca acela al tăietorilor de lemne care dau cu cazmaua; apoi, deodată, se prăbușesc pe spate, ca și cum ar ieși din epilepsie, cu spume la gură și cu mâinile contorsionate.
Duhul rău le-a părăsit. Atunci, vrăjitoarea le ia, le întinde, le șterge, le freacă, le trage și, așa cum se face în cazul isteriei, apucându-le de încheietura mâinii și ridicându-le pe jumătate, le apasă, cu talpa sau cu genunchiul, pe pântece.
În ziua aceea, ni se zice, au trecut prin mâinile ei mai bine de șaizeci de femei. Cele dintâi se mai zvârcoleau încă, în timp ce altele se ridicau deja. Pe una dintre ele, pitică și gheboasă, îmbrăcată cu o gandura verde cu galben, n-aveai cum s-o uiți; părul, precum cărbunele, o ascundea cu totul.
Au dansat și niște evreice. Au țopăit aiurea, ca niște sfârleze în delir. Nu le-a trebuit decât un salt pentru a recădea de îndată, amețite. Altele erau mai rezistente... Nebunia lor ne vrăjea; am șters-o repede, nemaiputând rezista.

Biskra
„Cine-a născocit muzica?”, întreabă Athman; îi răspund: „Niște muzicieni”. Nu-i mulțumit; insistă. Îi răspund, atunci, grav că Dumnezeu. „Ba, zice el repede, mai curând dracul.”
Și îmi lămurește că, pentru arabi, toate instrumentele muzicale sunt instrumente ale iadului, mai puțin viola cu două coarde, căreia nu i-am reținut numele, cu mâner lunguieț și a cărei cutie de rezonanță este făurită dintr-o carapace goală de țestoasă. Cântăreții din piețe, poeții, profeții și povestitorii cântă, cu un mic arc, din această violă și se acompaniază uneori atât de suav, încât, zice Athman, „parcă se deschide o poartă din cer”.
Cântăreții și poeții ăștia mă intrigă. Ce cântă ei? Și păstorii de capre, care-și întrerup cântarea din fluier? Și Sadek, cu guzla sa? Și chiar și Athman, singur ori împreună cu Ahmed, fiecare călare pe calul său, la Touggourt? [...] Numai pe cele nescrise le cântă cântăreții din piețe, așezați pe jos ori îcafenele, ă o ceată de arabi tăcuți, care stau în jurul lor, sau le îngânsoi de dialoguri pe care le ascult, dar din care nu pot să-nțeleg o iotă. Athman, pe care îl iau la întrebări, răspunde: „Dar nu, nu sunt vorbe; e pur și simplu poezie!” Pentru că tot insist, am reușit, zilele astea, săn pragul unei și numai pe acestea le ascultă ca să-și țină de urât în singurătatea drumurilor lor. Nu știu dacă ele vor plăcea cuiva care nu cunoaște meleagurile astea; mie însumi îmi vine greu să zic că mi se par foarte frumoase ori că aș considera tradiția orală a acestei poezii arabe, vechi ori moderne, demnă să facă parte din folclor. La anul, poate, voi încerca să adun cânturile astea într-un volum. Iată acum doar două dintre ele; le citez aici întocmai așa cu mi le-a dat Athman, neintervenind decât la ortografie:
I
Timp de doi am am încetat să mai fac dragoste
și-am devenit religios.
Am făcut drumul spre Nord; am găsit-o pe Baya
în sărbătoare.
Ea mi-a pus daracul și cerceii aceștia,
Și pumnalul, și oglinda...
Părul îi coboară pe-o parte și pe-alta,
Tras parcă-n aur, bine-i mai stătea.
Nu-i om să-l poată cumpăra.
În afară de ea sau de mine...
Fetele mi-au cerut niscaiva bănuți;
Dar eu, slab (eu sunt sărman),
Voi vinde mâine ceva oi
Pentru drăguțele cu inele gingașe.

II
Azi, trecând, și-a-ntors privirea;
Avea o curea din aur, ciucuri, pe șolduri, atârnând.
Mă chinuie amarnic rochia sa albă.
Petrece-voi noaptea toată alergând
Făcând toți câinii să mă latre.
Dacă ar fi Ramadanul un bărbat,
Eu însumi i-aș frânge genunchii;
Însă Ramadanul de Domnul ni-i dat;
Și eu și tu primim suferințele sale.

.  | Индекс










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Дом литературы poezii
poezii
poezii  Поиск  Agonia.Net  

Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Политика публикации и конфиденциальность

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!