N-am poftă să scriu decît într-o stare explozivă, cînd mă cuprinde febra sau încrîncenarea, cînd stupoarea mi se preschimbă-n frenezie, într-un climat de răfuială în care invectivele țin loc de palme și lovituri. De obicei începe așa: un freamăt ușor care treptat se întețește, ca după o insultă pe care ai încasat-o fără să răspunzi. Exprimarea e totuna cu o ripostă amînată sau cu o agresiune lăsată pentru mai tîrziu: scriu ca să nu trec la fapte, scriu ca să evit o criză. Exprimarea înseamnă ușurare, revanșă indirectă a celui ce nu poate mistui o umilință și care se revoltă în vorbe contra semenilor și contra lui însuși. Indignarea nu e atît o pornire morală, cît literară: ea este chiar resortul inspirației. Înțelepciunea? – dimpotrivă: înțeleptul din noi ne sleiește orice avînt, el este sabotorul care ne dezumflă și paralizează, cel care stă cu ochii pe nebunul din noi, pentru a-l potoli și compromite, pentru a-l dezonora. Inspirația? – Un brusc dezechilibru, o nespusă voluptate de a te afirma sau nimici. N-am scris nici măcar un rînd la temperatura mea normală. Și totuși, ani în șir, m-am crezut singurul ins fără tare. Acest orgoliu mi-a fost benefic: mi-a îngăduit să mîzgălesc hîrtia. Practic, am încetat să mai produc în clipa cînd, delirul potolindu-mi-se, am devenit victima unei modestii nocive, funestă pentru acea febrilitate născătoare de intuții și adevăruri. Nu pot produce decît atunci cînd, părăsit dintr-odată de simțul ridicolului, mă consider alfa și omega.
A scrie este o provocare, o perspectivă ce falsifică în avantajul nostru realitatea, așezîndu-ne mai presus de ceea ce este și de ceea ce ni se pare a fi. Să-l concureze pe Dumnezeu, ba chiar să-l întreacă, doar prin puterea limbajului – iată performanța scriitorului, specimen ambiguu, sfîșiat și vanitos, care, smuls din condiția lui naturală, s-a dedat unui splendid delir, mereu derutant, odios uneori. Nimic nu e mai jalnic decît cuvîntul, și totuși doar prin el ajungi la acele senzații de fericire, la jubilația ultimă în care ești cu desăvîrșire singur, eliberat de orice sentiment de apăsare. Absolutul atins prin cuvînt, prin însuși simbolul fragilității! Îl poți de asemeni atinge, ciudat, prin ironie, cu condiția ca aceasta, ducîndu-și pînă la capăt opera de demolare, să-ți de-a cutremurarea unui zeu de-a-ndoselea. Cuvintele ca agenți ai unui extaz răsturnat... Tot ce este cu adevărat intens ține de paradis și de infern, cu diferența că pe primul putem doar să-l întrezărim, în vreme ce pe-al doilea ni-e dat să-l percepem, mai mult chiar, să-l simțim. Există apoi un avantaj mai remarcabil încă, și care este monopolul scriitorului: prin scris se debarasează de primejdiile ce-l pasc. Fără darul de-a mîzgăli hîrtia, mă-ntreb ce s-ar fi întîmplat cu mine. Să scrii înseamnă să scapi de remușcări și de resentimente, înseamnă să-ți verși secretele. Scriitorul e un nebun ce folosește în scopuri curative aceste ficțiuni care sunt cuvintele. Cîte angoase, cîte crize sinistre n-am învins grație acestor leacuri imateriale!
Scrisul este un viciu de care te poți lehămesi. Adevărul este că scriu din ce în ce mai puțin și voi sfîrși, probabil, prin a nu mai scrie deloc, prin a nu mai găsi nici un farmec acestei lupte cu ceilalți și cu mine însumi.
Cînd ataci un subiect, fie chiar unul banal, încerci un sentiment de plinătate însoțit de un dram de orgoliu. Fenomen și mai ciudat: senzația de superioritate atunci cînd evoci o figură pe care o admiri. În mijlocul unei fraze, ce ușor te crezi buricul pămîntului! A scrie și a venera nu fac casă-mpreună: vrei, nu vrei, a vorbi despre Dumnezeu înseamnă a-l privi de sus. Scrisul este revanșa creaturii și replica ei la o Creație de mîntuială.


*Din Adăugiri la "Exerciții de admirație" Ed. Humanitas,2011
traducere Emanoil Marcu