Am și un decalog aici. Eu l-am scris și tot eu l-am atîrnat pe peretele sălii de așteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Și de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă con¬ving s-o urmez.
Iată-le cum sună:

Prima poruncă - Să aștepți oricît.

A doua poruncă - Să aștepți orice.

A treia poruncă - Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decît amintirile care te ajută să trăiești în prezent.

A patra poruncă - Să nu numeri zilele.

A cincea poruncă - Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața.

A șasea poruncă - Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

A șaptea poruncă - Nu pune în aceeași oală și ru¬găciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur.

A opta poruncă - Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoști că speri neavând altceva mai bun de fă¬cut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

A noua poruncă - Binecuvântează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuiește că ești egoist.

A zecea poruncă - Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Ce bună idee am avut cu decalogul ăsta. De câte ori sunt în dificultate, apelez la el. Mă uit și caut porunca de care am nevoie în clipa respectivă. Și imediat îmi revin. Nu știu ce m-aș fi făcut fără asta. Poate că omul s-a obișnuit să i se poruncească. El își permite să fie surd la rugăminți, dar devine atent când i se poruncește. N-ați văzut că și Dumnezeu a folosit aceeași metodă? În loc să ne ilumineze, a descopertit că e mult mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul. După aceea s-a putut retrage liniștit. Poruncile aveau să îmbrâncească pe cel ce era de îmbrâncit, să ucidă pe cel ce trebuia ucis, pentru ca lumea să vadă că nu e de glumit cu împărăția cerurilor și că, la nevoie, păcătoșii vor fi mânați cu biciul spre mântuire.

Dar să las în grija altora împărăția cerurilor și să mă ocup de pustiul meu. Mai ales că, sincer vorbind, eu mă număr printre cei care, oricât i-ar lovi cineva peste degete, nu pot spune « sunt fericit », ci « mă doare ». Hotărât lucru, n-am nici jumătate de sfânt în mine.

Cea mai grea de urmat e porunca a treia. Chiar imposibil. Cum să evit amintirile care nu mă ajută să trăiesc în prezent? Cu ce rămân dacă alung amintirile? Nu rămân cu nimic. Rămân cu pereții scorojiți ai gării, cu ciorile, cu tufele de oțetari care cresc lângă peron. Nu, domnilor, nu pot să urmez această poruncă. În zadar mi-am dat-o. Trebuie să-mi amintesc.