În felul acesta acolo s-a născut primul dintre cei șapte băieți și patru fete, duminică 6 martie 1927, la nouă dimineața, pe o ploaie torențială nefirească pentru anotimpul acela, pe când la orizont se înălța constelația Taurului. Era gata să fie sugrumat de cordonul ombilical, căci moașa familiei, Santos Villero, și-a pierdut stăpânirea de sine proprie meseriei tocmai în momentul cel mai dificil.

***


Azi ar fi trebuit să mă numesc Olegario, ca sfântul a cărui zi era, dar nimeni n-a avut la îndemână calendarul bisericesc, aș încât mi-au pus în mare grabă primul nume al tatălui, urmat de cel de José, dulgherul, dat fiind că era patronul localității Aracataca și pentru că ne aflam în martie, luna lui. Coana Juana de Freytes a propus al treilea nume în memoria reconcilierii generale ce se înfăptuise între familii și prieteni, prin venirea mea pe lume, dar în certificatul de botez oficial pe care mi l-au făcut după trei ani au uitat să-l mai pună: Gabriel José de la Concordia.

***


În orice caz, imi spun că intimitatea mea cu servitoarele a putut face să se înfiripe o cale de comunicare tainică pe care cred că o am cu femeile și care, de-a lungul vieții, mi-a îngăduit să mă simt mai în largul meu și mai sigur cu ele decât cu bărbații. Tot de aici îmi poate proveni convingerea că ele susțin lumea, pe când noi, bărbații, o răvășim cu brutalitatea noastră notorie.

***


În schimb, lectura lui Don Quijote a însemnat întotdeauna pentru mine un capitol aparte, fiindcă nu mi-a provocat șocul prevăzut de învățătorul Casalins. Mă plictiseau perorațiile savante ale cavalerului rătăcitor și nu-mi plăceau defel gogomăniile scutierului său, până într-atât încât am crezut că nu-i aceeași carte de care se tot vorbea. Totuși, mi-am spus că un învățător atât de înțelept ca al nostru nu putea să se înșele și m-am străduit să înghit Don Quijote cu lingura, ca pe un purgativ. Am mai făcut și alte tentative la liceu, unde a trebuit s-o studiez drept carte obligatorie și am urât-o fără scăpare, până când un prieten m-a sfătuit s-o pun pe polița de la toaletă și să încerc să o citesc pe când îmi îndeplineam îndatoririle zilnice. Numai așa am descoperit-o, ca o explozie și m-am desfătat cu ea în toate felurile până am ajuns să recit pe de rost episoade întregi.

Dar când sărăcia ne-a strâns în clește la Baranquilla, nu ne-am mai dus să ne plângem prin case străine. Mama și-a exprimat reticența prin doar câteva cuvinte: < Sărăcia se vede în ochi >.

***


Geometria a fost mai îndurătoare, poate grație prestigiului său literar. Aritmetica, dimpotrivă, se comportă cu o simplitate ostilă. Până și astăzi, pentru a face o adunare în gând trebuie să despart numerele în componentele lor mai simple, în special la șapte și la nouă, ale căror operații nu le-am putut memora niciodată. Așa încât, ca să adun șapte cu patru, scad doi din șapte, adun patrul cu cinciul ce-mi rămâne și, la sfârșit, îl adaug pe doi: unsprezece! Înmulțirea mi-a dat întotdeauna bătaie de cap pentru că nu mi-am putut aminti în veci numerele pe care trebuia să le rețin.