La sărbătoarea poemului său, Stephan Roll a invitat toate cosânzenele izvoarelor, toți voievozii vântului. E o orchestră a culorilor și a bucuriei, un covor de lumină scuturat peste balconul în oboseală al ochiului. Poemul sparge ferestrele poemului. Poemul se plimbă sub unghia roză a norilor. Poemul inundă ograda inimii. Poemul: ce flux-reflux pentru această amiază a iubirii! Nu e nevoie de experiență, știu: dacă i-ai reteza arterele, din Stephan Roll ar curge, în locul sângelui, poemul. Un curcubeu de rezonanțe și de imagini îi înfășoară ca un fular umerii. Pasul lui sună în moneda asfaltului, atinge ca o buză fluierul aerului. Mâna oprește ca un inel zborul, împrumută albastrul din aripa coțofanei, împletește beteala versului în ritmul ciocănitoarei, toarnă în degetarul rimei toată licoarea codrilor.
Aluneci palmele prin catifeaua paginilor cu semne de anotimpuri, fiecare literă: o scoică pentru infinitul chiotului, și iată: "pietrele tari trec desculțe gârlele", "câmpul înnoptează în botul de pluș ud al vitelor", treci peste ținuturi cu "circul cu roți și arcuri, cu saltimbanci fluizi", deștepți oglinzile de rouă când "duc în ugere crinii zvelți în doniți laptele parfumului". Și urmează, adâncă și văroasă ca o căpșună, Diana, zeița vânătorilor cu "lumina care e albă ca pieptul păsărilor de mare", cu poetul care e "mai înalt decât tine cu o vrabie".
Aventura te îmbracă asemeni unui steag printre regi:

Dar se opri un rege celt
din regii toți el cel mai svelt
Domnița rupse spre el o stea
și trupu-i nor pluti pe șea.

Poetul te duce între munți și între toamne, unde "lumina s-a scurs în pământ prin țevile de crini", poetul își dă de perete porțile inimii, își arată panoplia cântecului, pornește spre mările văzduhului o corabie cu marinari de ozon, cu imagini ca apele amintirilor.
Poetul e aici, cu plămâni, cu surâs, cu ochi asemeni celor alor tăi, cititorule: dar el a știut să sfredelească zidurile înghemuind respirația; el a știut să păstrez în genunchi un resort care să-i facă mersul un salt zvelt peste balega existenței comune. El destinde praștia zilei anemiată între gratiile orelor de lucru și aruncă piatra strigătului de libertate până în geamurile acestui șef de birou: Dumnezeu. Cu ce aș putea asemui bucuria conștiinței că undeva în strada Bărăției No. 37 există un exponent al unității umane, un superlativ al inimii care mă îndeamnă să uit toate celelalte experiențe ale traiului, toate injustițiile găurind tălpile, toți pumnii cu otrăvuri ridicați dinaintea sărutului meu entuziast.
Autorul acestor pagini - cari nicicând nu vor trebui să fie un "articol" - l-a văzut pe Stephan Roll în cele mai felurite împrejurări. Brațul și elanul lui nu s-au refuzat niciodată deznădejdii, puținul lui a fost oferit întotdeauna pe de-a-ntregul celui căzut în nevoie, arcul surâsului său a fost necontenit gata întru azvârlirea săgeții care să aducă la prânzul frugal al prieteniei carnea de azur a izvorului. Pe trupul lui de boxeur, hainele bunicului haiduc plesnesc. Sforile obicinuinței și ale "formulei" sunt prea slabe pentru mușchii lui. Stephan Roll descoperă mereu o altă răcoare a cuvântului. Stephan Roll, într-o luntre a visului, înaintează în apa de metal a închipuirii.
Există, așadar, pasărea unei sensibilități care va pluti de-a pururi deasupra smârcului unui peisagiu de admirație unanimă. Există câțiva inși - și Stephan Roll e cel dintâi - cari își șterg de preșul gloriei facile ciubotele de șapte poștii pline de colbul depărtărilor, câțiva inși care, în pofida urletelor și a rănilor primite în pădurile sălbatice ale ignoranței și prostiei generale, aleargă în căutarea mărului de aur al singurătății și al poemului. Poemul e un miracol; e o izbucnire de scuturi prin cavalcadele furtunii. E revelația de o clipă numai a invizibilului. Poemul e o pătrundere de iod prin mădulare, e un al doilea auz deschis la toate zvonurile văzduhului. Gângăveala unui copil ceresc nedeslușită alfabetului atâtor registre de comerț și dicționare. Din adolescență încă, Stephan Roll a aflat că prin literă și prin glas va trebui desăvârșit "altceva". Ce? (Aha! vă văd aici, de la masa mea de scris, imbecili infatuați, scribi prostituați și senili, cu gâtlejul și ochiul bleg întins, să prindeți un răspuns, o "explicație" de atâta vreme cu scâncete și autoflagelări cerută. Nu, nici de data asta nu o veți avea. Cele răscolite mai sus nu sunt pentru voi. Zgârciți, numărați-vă în fiecare seară înainte de culcare puținele monede, scoase din uz, ale sufletului, pregătiți-vă alături paharul cu lapte al confortului egoist și mulțumit și adormiți fără vise și fără poeme ca în trezie).
Sensul lumii reale ne scapă. Dar lumea reală e prea puțină pentru posibilitățile de creație și de invenție din noi. În fulgerul unei imagini, toate fântânile universului reînnoite. Pentru dragostea gravărei în inelul de crepuscul al versului, sacrificarea până și a confortului de apoi. Singura certitudine: poemul. Singura cuminecătură: poemul. Luați, mâncați, acesta este trupul și sângele nostru: poemul. Și, deasupra, în afară, înăuntru, pretutindeni, o neliniște, o continuă prevestire, un uliu de umbră gigantic dând târcoale peste hulubul așteptării.
Dar, în "Poeme în aer liber", se mai află în plus o bucurie intensă, o sănătate cu totul alta decât cea cunoscută și admisă. Poetul se miră și atinge aceste rotițe ale câmpului: florile. Poetul încalecă armăsarii neîmblânziți, bate toate colinele anotimpurilor. Poetul dăruie un elixir uimitor oboselii și restriștii noastre. Poetul duce cu el o trustă de farmacist pentru toate suferințele osului și ale gândului: Poetul ridică din mansardele umede bolnavii, îi duce în tunelurile de frunze sau pe terasele de cascade, le arată puzderia de cărăbuși de aur, înotând în părul despletit al apusului. Poetul tămăduiește rănile și amintirile, îți deschide aceste Poeme în aer liber pentru gimnastica suedeză a inimii și a visului.