Acad. Eugen Simion

Doamnelor și domnilor,

Dați-mi voie să încep cu două fragmente din două discursuri de recepție care au fost pronunțate, aici, în Academia Română, unul la 5 iunie 1937, celălalt la 29 mai 1939. Iată cum sună cel dintâi: „Prezența nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu râvnește la nici o laudă și e răspândit în spațiul din preajma noastră, cât ține întinderea împărătească a țării. Vreau să vorbesc despre singura prezență vie încă, deși nemuritoare, deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără nume, despre satul românesc“. Iată, acum, al doilea: „La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul. Atât de mult că, de fapt, țăranul român nici nu e țăran ca la alte popoare. Cuvântul însuși e de origine urbană, cel puțin în semnificația actuală. Þăranul nu-și zice niciodată țăran. Doar în vremile mai noi și sub influențe politice a pătruns și la țară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraș. Þăranii însă numesc pe țărani, simplu, oameni. De fapt, țăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcție, ci poporul însuși – omul român.“ Și, ceva mai departe: „Suntem și vom fi totdeauna neam de țărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat și ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul țăranului. Dar mai atârnă, în aceeași măsură, și de felul cum va fi utilizat și transformat acest aur în valori eterne.“
Ați recunoscut, nu mă îndoiesc, cine sunt autorii acestor propoziții și unde au fost pronunțate. Sunt poetul Lucian Blaga și prozatorul Liviu Rebreanu. Fragmentele pe care le-am citat au fost scoase din discursurile lor de recepție la Academia Română. Unul se cheamă „Elogiul satului românesc“, celălalt – „Lauda țăranului român“. Blaga consideră că „veșnicia s-a născut la sat“ și că tot aici s-au format și se păstrează miturile noastre, celălalt crede că țăranul român este „începutul și sfârșitul“ ființei noastre, că pentru el pământul nu este un obiect de exploatare, ci „o ființă vie“, față de care are o relație metafizică. A văzut într-o zi un țăran sărutând pământul și a scris, apoi, un roman care arată tragedia lui. Romanul se cheamă Ion și criticii vremii l-au socotit a fi reprezentativ pentru această lume tăcută și veche, harnică și uitată: lumea țăranului transilvănean. A scris, după un deceniu și ceva, alt roman Răscoala, pentru a înfățișa lumea mai agitată, mai aprigă, a țăranului valah. Critica literară a vremii a spus, și despre acest roman, că este esențial, este reprezentativ și este, estetic vorbind, puternic. Nu s-a înșelat. Pătrundea, într-adevăr, în conștiința românească o altă imagine a lumii rurale. Rebreanu n-o idealiza, voia doar să sugereze că această lume veche, marginalizată, uitată a creat istoria românească și a ținut, veacuri de-a rândul, lumea românească: i-a format limba, i-a determinat firea, i-a dat o cultură specifică. Așa cum este ea: pașnică, uneori resemnată, conservatoare, mefientă față de alții, primitoare, totuși, când mefiența trece... Blaga merge chiar mai departe. Dovedește, în opera lui filosofică și în discursul citat, că această putere anonimă a determinat „stilistic“ spiritul românesc și că tot ce suntem noi, românii, suntem – în partea noastră bună, înaltă, profundă – produse ale satului. „A trăi în sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie“. Aici, repetă el, se nasc miturile, aici copilul învață un mod de a fi în lume și un mod de a se situa în lume; aici omul românesc se formează și se modelează metafizic. Și tot aici, deprinde o atitudine față de istorie care, de cele mai multe ori, nu-i este favorabilă. Și, dacă nu-i favorabilă, o boicotează. „Satul e atemporal. Conștiința surdă, mocnind sub spuza grijilor și a încercărilor de tot soiul, conștiința de a fi o lume pentru sine a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mișcate, acea tărie, fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puțin cu imperturbabila sa indiferență. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii și al unui destin ne-a menținut și ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit și atras în „istoria“ făcută de alții peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei și a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii românești“ – zice Blaga.
Doamnelor și domnilor,
M-am referit la aceste idei, în deschiderea dezbaterii de azi, din două motive, dacă nu din trei: 1) pentru a dovedi că Academia Română n-a ignorat în trecut lumea și cultura țărănească, 2) pentru a reaminti celor care nu știu sau celor care au uitat, care nu vor să știe, că țăranul român nu-i o vită de muncă, ci un creator de cultură și un creator de istorie (cel puțin în viziunea a doi dintre marii scriitori români) și 3) pentru a ne întreba, azi, dacă satul românesc mai trăiește, cum credea Blaga, în „zariștea cosmică“ și dacă românii care se pregătesc să intre în comunitatea europeană mai consideră că destinul lor, „ca neam și ca putere culturală“ depinde de această putere obscură, veche, tăcută, mitică... Dumneavoastră, ca specialiști, veți încerca să răspundeți. Eu mă rezum să spun doar atât: puțini dintre intelectualii români mai cred, azi, că veșnicia se naște la sat și că satul românesc ne modelează spiritul și ne determină atitudinea față de istorie și, în genere, că țăranul român mai este un actor în istorie și un creator de cultură...
N-am auzit, în ultimii 15 ani pe cineva vorbind de metafizica satului românesc și de veșnicia lui. În fine, este limpede pentru noi, toți, că satul românesc nu mai este și nu mai poate fi ceea ce Blaga și Rebreanu considerau, acum 69 și, respectiv, 66 de ani că este: un loc magic, un spațiu în care se formează omul românesc și unde se poate determina destinul lui... Lumea s-a schimbat inexorabil, istoria nu mai are răbdare cu aceste ritmuri încete; țăranul nu mai pare sau nu mai poate să determine „stilul“ românesc: „spațiul mioritic“ pare noilor generații o fantasmă livrescă; permanența țăranului și eternitatea lumii rurale, de care vorbea Rebreanu sunt socotite, azi, reverii conservatoare, utopii negative. Cioran considera, cam în timp ce Blaga și Rebreanu făceau elogiul satului și al țăranului român, că România nu va ieși din starea ei vegetativă și nu-și va învinge destinul ei minor în istorie și în cultură, decât dacă nu-și va elimina țăranii ei și nu va strivi filosofia lor de existență bazată pe resemnare, toleranță, milă ortodoxă.
Doamnelor și domnilor,
Cum arată satul românesc astăzi? Ce șansă are această lume veche, fatal conservatoare, îndărătnică în epoca mondializării? Mai există, la urma urmei, o clasă țărănească după ce regimul totalitar i-a luat toate bunurile (în primul rând pământul) și a silit-o să meargă la oraș pentru a munci ca salahori, fierari, betoniști, portari, măturători, stropolitori? Mai pot copiii de țărani să meargă la școală și să se afirme, prin inteligența și ambiția lor, uneori formidabilă, în profesiunile intelectuale? Pe scurt: mai poate avea un destin, în noua Europă, cel născut în spațiul magic, creator de veșnicii, pe care îl laudă poetul născut la Lancrămi?... Datele pe care le cunosc eu nu sunt încurajatoare. Știu că trăiesc la sat, azi, 40% dintre români. Știm că țăranii și urmașii lor și-au recăpătat sau sunt pe cale să-și recapete pământul confiscat în chip nelegiuit de o putere care a distrus, în fapt, lumea rurală și a transformat-o în sluga societății. Mai știm că pământul, recăpătat, este cultivat cu mijloace arhaice și că, în fond, nimeni nu mai vrea să fie țăran astăzi. Ce tânăr vrea să-și lege azi, soarta de condiția lui de țăran? Aflăm că doar 1% dintre studenții de azi vin din lumea rurală. Mai aflăm că pământurile se vând ieftin și că aceia care-l cumpără așteaptă să-l poată specula. În fine, inundațiile au scos la iveală o realitate pe care n-o bănuiam: sate uitate, rămase, nu într-o încremenire cosmică, într-o zariște metafizică, ci într-o condiție neolitică: oameni bătrâni, prăpădiți, schimonosiți de suferință și uitați de istorie. Pentru mine, această imagine a fost și este încă șocantă. Nu cumva așa arată, după 50 de ani de comunism și 15 ani de post-comunism, satul mirific, creator de mituri, al lui Lucian Blaga? Nu cumva, noi, intelectualii continuăm să trăim într-o utopie idealizantă în timp ce realitatea țărănească se scufundă în întunericul mizerabil al istoriei? Rețin câteva date din studiile sociologului Ilie Bădescu (România rurală. Raport de alarmă asupra satului românesc, București 2005): 67,4% dintre exploatațiile agricole private au sub 3 ha, mai mult de o pătrime din terenul agricol (2.471.494 ha) nu este cultivat, a crescut enorm la țară populația neocupată, adică aceea care, practic, nu are unde munci și, în fapt, nu muncește; numărul salariaților în mediul rural este minim (ex. 47,75 salariați la 2000 de locuitori în județul Tulcea, 27,77 în Vaslui); satul românesc a îmbătrânit alarmant, în unele locuri se depopulează, sunt sate în care de peste 10 ani n-a mai fost nici un botez pentru că nu s-a născut nici un copil; județele cu cea mai scăzută natalitate sunt: Teleorman (7,67 la mie), Cluj (8,41 la mie), Hunedoara 6,97 la mie). Specialiștii zic că este vorba de „o depresie demografică“. Depresia, dacă există, este determinată între altele de „o sărăcie severă“, spun sociologii. Ce-i de făcut?
Doamnelor și domnilor,
Am scris, cu câțiva ani în urmă, următoarea frază, inspirată de un vechi vis poporanist. Mi-o asum și azi: „Aș vrea să trăiesc într-o lume în care țăranul român, devenit fermier, să meargă joi seara, cu toată familia, la concertul din orașul apropiat, iar duminecă să meargă la biserică pentru a-și purifica sufletul“. Când mă gândesc mai bine, îmi dau seama că această reverie este puțin atemporală. Ar trebui să adaug: satul românesc nu mai poate exista în afara istoriei, el trebuie să intre în circuitul civilizației moderne, în parte a și intrat; ar fi bine ca țăranul român să poată crea, în continuare, mituri și să dea un sens înalt, metafizic lumii sale, dar el trebuie să poată trăi, înainte de orice, din ceea ce produce. Și să trăiască decent, să nu mai fie povara și nici sluga proastă a societății... Ar fi bine ca intelectualii autentici, trecând peste utopiile poporaniste, sămănătoriste și învingând în ei mentalitatea ciocoiască, înjositoare pentru spirit, să încerce să înțeleagă mai bine ce se petrece și încotro trebuie să se îndrepte această lume tăcută, harnică și debusolată într-o istorie care n-a răsfățat-o niciodată. Aș vrea, pe scurt, ca oamenii politici să-și amintească mai des, nu numai în preajma alegerilor, de țăranii noștri care au reprezentat și care poate că mai reprezintă încă România profundă. Aceea pe care au prins-o în opera lor: Creangă, Slavici, Goga, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Marin Preda...
„Domnilor – zice un personaj din Răscoala – nu cunoașteți țăranul român!“... Aș schimba puțin această propoziție: „Domnilor, ce-a devenit țăranul român?“ sau: „Domnilor, ce aveți de gând să faceți cu 40% din populația acestei țări, ce faceți cu țăranii români?“