Cuvinte de învățătură

1. “Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur și simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esența Ortodoxiei este firea omului. Și a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos și foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreți, ceea ce au căutat Părinții cei adevărați, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuși Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omenești”.

Prin cădere, omul a ieșit din această fire, a căzut din firea lui și a trebuit ca Însuși Dumnezeu să vină în istoria omului, să-Și > și să spună: >. Dumnezeu a venit în istorie să fie El om, a trăit toate nefericirile noastre și toate rezultatele căderii noastre, a trebuit să trăiască și moartea noastră, să treacă și prin iad și acolo Dumnezeu a dat o singură lovitură. Până acolo Dumnezeu a fost blând ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porțile iadului și, cum cântăm la Înviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a săvârșit un lucru pe care primul Adam n-a știut și n-a putut să-l săvârșească, din cauza căderii. Dar prin Înviere, Înălțare și ședere de-a dreapta Tatălui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit să-l facă măcar un om și, deci, în Hristos, omul s-a desăvârșit și s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament”. (Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoțite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediție îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi și Pr. Ninel Þugui, Editura Anastasia, București, 1994, pag. 25 și 38)

2. ”Căutăm ce nesaț viața adevărată, în toate direcțiile vieții noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovnicești, ba chiar și în păcat. Și în păcat omul, până la urmă, își caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr și de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înțelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce știe El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut și El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuințele noastre și unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viața veșnică”. (Ibidem, pag. 31)

3. “La puțină vreme după întoarcerea mea la Ortodoxie, mi-a venit și chemarea călugăriei, pe care am simțit-o ca fiind răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie și, cu timpul, am înțeles că moartea deține sensul vieții și văd acum că existența noastră aici, pe pământ, nu este decât al doilea stagiu al trecerii noastre dintre neființă întru ceea ce ne cheamă Dumnezeu, ființa lui Dumnezeu, adică veșnicia.

Primul stagiu a fost viața noastră în pântecele maicii noastre. A fost o gestație >, unde s-a format sistemul acesta, trupul acesta, potrivit pentru a putea trăi în existența pământească, pe care ne-o dă Dumnezeu. În existența aceasta, se petrece a doua gestația; am murit ca să ne năștem aici, am murit pentru viața noastră precedentă, în pântecele maicii, și acum începe, de când ni se conturează personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic în viața noastră, decât dacă Îl lăsăm, dacă zicem cuvântul Lui, dacă avem încredere în El, ne arată ce poate și ce vrea să facă cu noi ș, prin acest dialog între sufletul nostru și Dumnezeu, Părintele ceresc continuă creația omului, de data asta nu fără voia omului. Nimic nu face fără voia noastră (este foarte importantă noțiunea aceasta a libertății omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastră și ne învață în viața aceasta că și ea este o pentru viața ce va să fie, adică viața veșnică. În pântecele maicii noastre ni se formau mădularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce căutau acolo mâini și picioare; ce aveam de făcut cu nasul, cu ochii și cu gura? Acestea erau însă pentru viața ce avea să fie după aceea.

Mulți dintre intelectualii noștri se smintesc și nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie și pare normal așa; cu intelectul rămas în limitele vieții acesteia, nu se poate vedea o rațiune a lucrurilor duhovnicești, fiindcă ele sunt mădularele vieții ce va fi. Spre deosebire însă de starea dinainte de naștere, Dumnezeu nu ne formează mădularele acestea decât prin voia noastră liberă, care voie se exprimă prin credința pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem și o cultivă în noi. Zic că Dumnezeu în noi mai mult decât o cultivăm noi. Deci, răspunzând prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Îi dăm putința să continue în noi creația Sa; Dumnezeu ne învață în viața aceasta să începem noi înșine să tăiem ombilicul dintre noi și pântecele creației acesteia. Și aici începe, în starea căzută a omului, durerea și tragismul vieții duhovnicești, care trebuie văzute în perspectiva vieții veșnice. Și, precum pruncul, în pântecele maicii sale, nu știe nimic, ci lasă firea să facă ce știe ea cu el, așa și noi, în pântecele vieții acesteia, să ne încredințăm întru totul Domnului.

Și chiar să colaborăm, prin rugăciune și prin participarea la Tainele Bisericii, care sunt energiile vieții ce va să fie. Începând de la Botez, despre care Sfântul Pavel zice că este deja o moarte în Hristos – ne pogorâm în moarte, în apa botezului, și ieșim din ea înnoiți întru viața cea nouă, în Hristos; prin eforturile ascetice ale vieții noastre, învățăm, puțin câte puțin, să ne îndreptăm, să ne detașăm, în măsura în care ne este cu putință, de elementele vieții acesteia și să gustăm ceva din viața cea veșnică, adică al treilea stadiu vom muri până la urmă și trupește, vom muri definitiv vieții asteia, ca să ne putem naște definitiv în cea care va să fie” (Ibidem, pp. 31-33).

4. “Tot ce este durere în viață asta nu este decât o naștere, începând chiar de la primul blestem pe care l-a suferit omul după cădere. Dumnezeu i-a spus Evei că în dureri va naște copii. Și am observat – și acum îmi este din ce în ce mai clar – nu numai că în durere se nasc copiii, dar că fiecare durere este o naștere de copil și acel copil ești tu, care suporți durerea, care treci prin criză. De altfel, un profesor de teologie din Paris explica faptul că noțiunea vine de la grecescul care înseamnă judecată. În criză, Dumnezeu judecă viața mea. Deci criza este o judecată pe care Dumnezeu o manifestă față de mine sau față de o națiune (profesorul acela vorbea de crizele și pribegiile prin care a trecut Israel în Vechiul Testament, de robiile la alte neamuri, etc.) prin care Dumnezeu mă invită să judec și eu viața mea” (Ibidem, pag. 34).

5. “ > înseamnă în grecește > ori, pentru noi, înțelepciunea este Înțelepciunea lui Dumnezeu, este Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos. Și pentru noi altă înțelepciune nu există. Și, dacă această înțelepciune este nebunie – și este nebunie pentru lumea asta – atunci să fim și noi >, fiindcă înțelepciunea lumii acesteia a nenorocit pe om” (Ibidem, pag. 35).

6. “Originea nu este mai importantă decât faptul că exiști. Originea îți este cuibul, ca al păsărilor. Pasărea se naște într-un cuib, până îi cresc aripile și își ia zborul, crește în acel cuib dar după aceea, de multe ori, nu se mai întoarce în acel cuib niciodată. Omul, în orice caz, îți face aripi duhovnicești către ființa lui, către veșnicia lui și zboară acolo, în veșnicie” (Ibidem, pag. 37).

7. “Ceea ce ni se cere a împlini în Biserică, nu este greu; este cu neputință. Dar ceea ce este cu neputință omului, Dumnezeu Însuși împlinește pentru om. Și aici intervin Tainele Bisericii și puterea lor care hrănește această naștere și creștere întru veșnicie, în fiecare suflet” (Ibidem, pag. 39).

8. “Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roșie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox […].Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puțin câte puțin, s-a conștientizat; omul și-a pierdut-o prin căderea în păcat și psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înțeles oarecum ca traducerea în slavonă: >.

Omul, dacă nu și-a găsit să vorbim într-un limbaj modern – identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca și Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-și regăsească, să zicem, identitatea, să-și revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuși să se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până și moartea, până și iadul. A făcut și un lucru pe care primul Adam nu l-a știut. Că revenind prin Înviere la viață, a putut și să se înalțe la ceruri și să șadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea ființei omului, dacă vreți calea > a omului, până la șederea de-a dreapta Tatălui.

Numai în Hristos omul își poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel își regăsește firea lui cea adevărată, așa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când s-a gândit să facă pe om în chipul și asemănarea cea dumnezeiască" (Ibidem, pp. 45-46).

9. “Nu mai știu cine - i-am auzit numele de mai multe ori, dar l-am uitat de fiecare dată, un om care mai trăiește poate, preot ortodox, parcă arhimandrit – a spus că noi, ortodocșii dacă știm unde este ortodoxia nu știm însă unde nu este. Adică, dacă noi putem găsi, să zicem filosofia cea nerătăcită, nu putem judeca văzând pe omul din fața noastră, dacă este sau nu ortodox în esență. Asta numai Dumnezeu o știe. Am găsit în toate religiile, în natura și filosofia lor, tendințe către Ortodoxie. Bineînțeles că se poate afirma de către unii că toți au adevărul. Da, toți au adevărul dar fragmente de adevăr. Însă unul este adevărul deplin și toate celelalte sunt doar încercări ale omului, minunate câte o dată în adâncimea lor. Minunate în ce fel? Mă minunez cât de departe poate merge omul în intuiția lui fără Hristos, dar mă minunez și de faptul că nu ajunge niciodată la primirea adevărului fără Hristos” (Ibidem, pp. 48-49).

10. “În absolut, sunt numai două lucruri tranșante, care se exclud: adevărul și rătăcirea. Putem spune că Avram bogatului care voia să îl roage să-l lase pe Lazăr să se ducă să-l ajute. Între cele două stări este o prăpastie pe care nu o poate trece nimeni. Dar în realitate, omul este om > nemaipomenită de ceea ce poate fi mai sfânt și de ce nu poate fi mai drăcovenesc. Nu trebuie să tranșăm noi. Tranșează judecata lui Hristos cea di urmă. Între creștini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un potențial mântuit” (Ibidem, pag. 49).

11. “Împlinirea poruncilor lui Hristos este un lucru aproape cu neputință omului singur. Când vin tineri la mine și-mi spun: , le răspund: >. Dar, ca să înțelegi sufletul, de ce-ți este așa de greu, trebuie să ști că ceea ce încerci este cu nepuțință pentru tine însuți și de aceea te întrebi: cum o să ajung vreodată la asta? Soluția este rugăciunea, iar când Domnul a zis că > a spus-o ca pe o făgăduință; cred că putem să luăm cu încredere o astfel de făgăduință și să căutăm ca Domnul să facă în sufletele noastre ceea ce este cu neputință omului.

Pentru întărirea în Biserica ortodoxă, aș aminti cuvântul unui teolog rus care spune că Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât se duce, adică atrage inima și sufletul omului întreg. Eu aș confirma cuvântul lui, spunând că aceasta a fost și experiența mea. V-am vorbit despre criza prin care am trecut eu, care este mai mult decât o convingere intelectuală și trebuie să vă spun că această criză este o trăire, deși eu atunci căutam criterii intelectuale.

Criterii mi-a dat Dumnezeu, dar pe altă cale. Și cale a este trăirea. Când se descoperă , adevărul se duce, adică convinge toată firea, până în măduva oaselor. Și aceasta este puterea ortodoxiei, pe care am văzut-o de mai multe ori. Ortodoxia nu are un adevăr relativ sau un adevăr micșorat, nici unul scâlciat sau deviat, cum am găsit astfel de adevăruri în toate confesiunile și religiile de care am auzit câte ceva, cu intenții de multe ori extraordinare, ci adevăruri deplin care, negreșit, duce la Mântuire. Deci, una din trăsăturile Ortodoxiei este această seducție, este convingerea omului întreg. Mai întâi sunt atrase inima și sufletul și în cele din urmă și mintea. Că în duhovnicie mintea se convertește cel mai încet. Să nu vă smintiți de lucrul acesta. Caută omul de multe ori o dovado logică, ori logica seamănă cu niște rafturi pe care pui ceva; depinde ce pui. Spun oamenii că logic nu există minunea. Dar, dacă ai experiența existențială a minunii, logica ți se transformă sau ți se modifică, îți crește și atunci include și minunea. Dar minunea n-o pui pe raftul unde este, să zicem, informatica, ci pe raftul acela unde se află credința. Și logica > și >. Camera și rafturile se adaugă – nu-i așa? – după cum vine experiența. Deci, întâi experiența, iar rațiunea și logica vin după aceea și explică, dar în viață explică de mute ori târziu. De multe ori aveți trăiri neînțelese ani și zeci de ani de zile și, după zeci de ani de zile, vine și o explicație logică” (Ibidem, pp. 51-52).

12. “ Chiar dacă aparent lucrarea lui Dumnezeu în Ortodoxie este mică, în realitate ea este o lucrare mare, numai că omul nu o vede. Avem crâmpeie din măreția acestei lucrări tainice a lui Dumnezeu, crâmpeie din care o să numesc câteva la care mă gândesc acum.

O tradiție a călugărilor de la Muntele Athos spun că, dacă un suflet se mântuiește după moarte și ajunge la viață, până la 12 generații de strămoși se împărtășesc din această biruință, a zice, a vieții, primesc ca un șoc de viață și , dacă ei înșiși nu sunt mântuiți, se pot mântui prin acel suflet care a găsit mântuirea. Părintele Sofronie explică și în felul acesta cel care a găsit mântuirea, cel care s-a păcătuit, a găsit viața. Dacă eu, orișicare eu, găsesc viața, în mine s-au pocăit, în mine s-au spălat toate păcatele pe care le-am moștenit. Vechiul testament vorbește de păcatele care se răsfrâng până la a treia generație numai. Dar iată că acești călugări de la Athos învață că până la 12 generații de strămoșii găsesc viața deși păcatul are energii numai până la a treia și a patra generație.

Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Și cred că noi putem să ne încredințăm Domnului, să știe El ce face, chiar când nu vedem noi, chiar când în ochii noștri nu are aerul că știe ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă știe El mai bine. Și cred că, dacă noi ne trăim smerit viața noastră în sensul adevărat dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisă iubirii și iubirea este porunca cea dintâi a Domnului. Deci, trăind în iubire, trăind în înțelegerea aproapelui, înțelegându-l și în păcatul lui (fiindcă și eu sunt păcătos și nu trebuie să judec), împlinind poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare a cărei măreție nici nu ne dăm seama. Ne dă Dumnezeu crâmpeie de vederi dintr-astea, ca să ne încurajeze. Dar, precum în viața asta nu putem să vedem toată măreția lui Dumnezeu, ne mulțumim cu aceste crâmpeie, prin care întemeiem și mai mult nădejdea noastră în Dumnezeu și încredințarea că se va dospi aluatul întregii omeniri. Fiindcă și Domnul, când vorbește despre sfârșitul lumii spune: >. Deci și noi să nu ne smintim de lucrurile care vin, că toate lucrurile sunt, nevăzut în mâinile lui Dumnezeu. Și Dumnezeu Își face lucrul Lui în istorie și puterea Lui e înfricoșătoare de gingașă, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violență. Când Domnul își va îndeplini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârșitul. Atunci va pune capăt istoriei, odată cu tragedia aceea fără de asemănare, care va fi la sfârșitul veacurilor” (Ibidem, pp. 52-54).

13. “Am văzut de multe ori în viață cum Dumnezeu ne lasă să fim ispitiți, să ne muncim cu tot felul de lucruri dar, în aceste ispite, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, să deznădăjduim, fiindcă nu numai eu sufăr de păcat, nu este numai suferința mea, pe care câteodată nu pot să o mai duc, ci este suferința lumii întregi. Și eu, poticnindu-mă de păcatul meu, fie că l-am biruit, fie că am căzut în el, trecând prin multe suferințe și nedreptăți, devin în stare să înțeleg pe aproapele. Și așa începe să se închege cea de a doua poruncă a Domnului: >. Aproapele tău, fie bun, fie rău, fie păcătos sau sfânt, oricum ar fi el, este un alt eu însumi; tu ești un eu, tu mă cunoști până la urmă. Și eu te cunosc, esențial; nu e nevoie să ne întâlnim ca să ne cunoaștem.

Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulți ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiți de călugări. Ce primitori erau! Ce înțelegători! Și i-am spus unui călugăr: >. Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: >. Și am înțeles că este adevărat cuvântul lui. Esențial ne cunoaștem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea” (Ibidem, pp. 54-55).

14. “Apusul n-a avut putere să reziste lumii și de aceea în Apus s-au închis biserici de bunăvoie, au fost transformate în magazii, au fost dărâmate.[…] În Apus s-a creat mentalitatea că poți face orice, dar aceasta te împiedică să fii a lui Hristos Cel adevărat. Noua Eră, de exemplu, promovează ideea că totul este îngăduit, de la satanism până la filosofiile cele mai înalte; numai smerenia, pocăința și altele ca acestea sunt lucruri interzise. Psihologic sunt interzise; numai Hristos Cel adevărat este interzis. Căci sunt mulți hristoși – și nu vorbesc numai de antihriștii care înșală pe mulți – ci și idei greșite despre Hristos Cel adevărat” (Ibidem, pag. 56).

15. “Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe Dumnezeu, și pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe greutăți, care ne oțelesc duhovnicește. Ne oțelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne simțim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne smerim și atunci înțelegem pe aproapele și se poate naște în sufletul nostru duioșie față de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă. Și atunci, în smerenia și duioșia de care vorbeam, poate lucra nu înverșunarea omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu” (Ibidem, pag. 57).

16. “Duhul Ortodoxiei nu este afișare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie și revin la ideea aceasta: atenție la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiți-vă cuvântul: >. Și noi, păcătoșii, încercăm, smeriți, să gustăm și să vedem că bun este Domnul în locul în acre ne-a pus, lângă acelea ale Babilonului apusean, și gustăm și vedem și bem” (Ibidem, pag. 58).

17. În perspectiva realităților actuale mântuirea este “ mult mai grea și aș aminti un cuvânt pe care Părintele Sofronie îl spune în cartea lui despre >: >, întrucât cred că trăim ultimele clipe ale istoriei, analoage poate cu cele ale Domnului pe cruce.

Mântuirea este un lucru cu neputință la om și deci, dacă este cu neputință, Dumnezeu însuși o face și de aceea trebuie să ne lipim de rugăciune și de Tainele Bisericii, mai ales de Taina Sfintei Împărtășanii. Și așa, ceea ce este cu neputință la om, este cu putință la Dumnezeu” (Ibidem, pag. 61).

18. “Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreți, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului și a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; paria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un , ca și păsările, și trăim în el până ce ne vor crește aripile, până ce vom zbura și noi, ca să ne luăm zborul veșnic. Iarăși zic, nu disprețuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naște român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox și pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.

Dar observ niște fenomene interesante. Mă simt mai aproape de voi decât de toate neamurile printre care am trăit cu mult drag și cu multă bogăție sufletească, în pribegiile mele. Dar mă găsesc mai aproape de voi, într-un fel și chiar și ce numesc eu astea ale mele, care trag să mă îngreuieze și să mă doară, s-au mai consolat când am început să zburăm pe deasupra meleagurilor românești și a pământului acesta” (Ibidem, pag. 62).

19. “Căutați acum la Cuvântul Domnului, căci nu mai este vreme pentru griji omenești. Îmi vin în minte două cuvinte din Evanghelie. Mai întâi: >; și al doilea cuvânt: >. Mergeți la esențial! Și într-adevăr, am văzut în viața mea că țelul adevărat al omului, adică înțelegerea minții și a gândului lui Dumnezeu pentru om, mântuire și tot restul, Dumnezeu îl dă în chip nevăzut. Și e nevoie de rugăciune și de înțelegerea aceasta a lui Dumnezeu, chiar până la dragostea de vrăjmaș, cum spune Sfântul Siluan. Adică să știi că și vrăjmașul este făptura lui Dumnezeu și că numai Dumnezeu îl poate lumina prin rugăciunea mea, dacă o fac. Numai El îl poate stăvili și îndruma să nu facă prea mult rău. Și așa nu numai pe vrășmași, dar și necunoscuților și străinilor Dumnezeu le pune în inimă ceea ce ne trebuie, numai noi să nu-L trădăm pe Dumnezeu”. 26

20. “Să luăm aminte la cuvântul Scripturii, la cuvântul rugăciunii, fiindcă în el se găsește ascuns izvorul vieții. Este ascuns, dar se dezvăluie în măsura în care dorim și ne cultivăm. Cuvântul este unul din numele lui Dumnezeu. Se numește Fiu, dar este și Cuvânt și lui Dumnezeu și de aceea Cuvântul, cum spunea de mult Părintele Sofronie, are rădăcini metafizice, adică nu-I așa doar o > prin care eu pot să spun ceva și voi puteți înțelege gândirea mea. Cuvântul provine din niște energii dumnezeiești. Prin cuvânt Dumnezeu a făcut cerul și pământul. Dumnezeu a spus > și a fost. Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine periculoasă, mortală, când e rău întrebuințată. Dar cuvântul este, la modul pozitiv, o energie de comuniune, de împărtășire. Omul găsește puterea cuvântului tocmai în rugăciune, împărtășindu-se din gândurile lui Dumnezeu sau gânduri dumnezeiești, experiențe trăite de alții înaintea noastră, de sufletele cele mai luminate ale Bisericii. În rugăciune, deci, cuvântul începe să-și regăsească puterea sa adevărată, fiindcă în rugăciune cuvântul este comuniune reciprocă între Dumnezeu și om.

Așadar, trebuie să luăm în serios cuvântul, adică trebuie să trecem de la nivelul de informație al acestuia la cel de comuniune, de trăire. De exemplu, ziarul, în general, dă informații. Dar când doi care se iubesc își spun: >, aceasta nu mai este doar o informație; se împărtășesc unul de celălalt. Trăiesc cuvântul la nivelul acela la care le place să îl audă, dar și să-l spună. Acesta este planul duhovnicesc al cuvântului.

Este absolut necesar ca și noi să trecem peste nivelul informativ al cuvântului și să ajungem la nivelul de împărtășire, de rugăciune, în ascultarea Sfintelor Scripturi, în comunicarea noastră unul cu altul, pentru că atunci intrăm într-adevăr în împărtășire, în sfânta împărtășire, poate nu încă cu Trupul și Sângele lui Hristos, dar cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Vedeți că și Sfânta Liturghie este alcătuită în așa fel încât ea culminează mai întâi cu împărtășania cuvântului (de aceea se face ieșire cu Sfânta Liturghie) și după aceea, partea a doua a Liturghiei culminează cu Trupul și Sângele lui Hristos. Sfânta Liturghie amintește și momentul d la Cina cea de Taină, când Domnul, înainte de a-I împărtăși pe Sfinții Apostoli, le-a spus că ei sunt curați prin cuvintele pe care le-a rostit lor.

Cuvântul este energie care curăță, care sfințește, care odihnește (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuințăm în sens contrar) și, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu. Se întâmplă foarte multor oameni să audă de multe ori unele cuvinte în rugăciuni, în cântări, în Scriptură și să nu le înțeleagă, dar, dintr-o dată, auzindu-le, să fie luminați și să priceapă înțelesul lor. Din acel moment nu vor mai fi niciodată străini, în întuneric, ca mai înainte. S-au împrietenit cu acestea, s-au împărtășit cu ele și ele i-au schimbat. Părintele Sofronie spunea că aceasta este clipa în care omul trăiește Cuvântul lui Dumnezeu ca Lumină. Este tocmai ca la început, când Dumnezeu a spus: >, și a fost lumină” (Ibidem, pag. 65).

21. “Primul pas în viețuirea duhovnicească este primirea vădirii Duhului, că eu sunt om păcătos. De aceea și Biserica ne-a dat, între altele, Taina Spovedaniei. Pornind de la Dumnezeu Duhul, atunci vedem păcatul în noi și nu-l ascundem, ci mergem să ne vădim de păcat înaintea duhovnicului și duhovnicul le dezleagă cu puterea pe care Domnul a dat-o preoției. Dar a te spovedi nu este singurul fel de a trăi în duh, fiindcă noi, în fiecare clipă suntem în păcat, până ce Dumnezeu nu ne înviază prin Tainele Bisericii și mai ales prin Taina Împărtășaniei. Până când Dumnezeu nu ne înviază prin Duhul Său, rămânem în moarte, trăim în păcat. Trăirea în Duh este conștiința pe care o au toți sfinții și anume conștiința de fiecare clipă că sunt păcătos. Care este sfântul Bisericii noastre care să fi spus: > Oare nu toți sfinții au spus: > Acesta era convingerea sfinților, fiindcă sfinții trăiau în Duh și Duhul vădea în inima lor păcatul, chiar trăind o viață înaltă, chiar când făceau minuni. Și primeau mărturia Duhului și se socoteau păcătoși, înaintea preotului și înaintea oricărui om.

Și noi totdeauna trebuie să trăim, primind vădirea Duhului, vădirea de păcat. Cel care știe că-I păcătos, cum Spun Sfinții Părinți, nu mai vede păcatul aproapelui ca să-l judece. Dacă știm că suntem păcătoși ce rost are să ne mai intereseze ce a făcut aproapele? Cum să mai osândim pe fratele nostru care păcătuiește? Toți Sfinții Părinți spun că dacă noi judecăm și osândim pe aproapele și nu ne pocăim pentru acest păcat, și noi vom cădea în același păcat. Și aceasta am văzut-o de nenumărate ori. Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui și noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.

Și am învățat un lucru, anume că Dumnezeu, vădindu-mă pe mine de păcat mă învață să fiu milostiv aproapelui. Nu să-l osândesc, ci să mă rog pentru el: >. Și așa în loc să osândim, în loc să se înverșuneze sufletele noastre, începem, prin lucrarea Duhului Sfânt, să ne înduioșăm. Acesta este un aspect al trăirii în Duh, fiindcă atunci când noi miluim pe aproapele devenim ca Dumnezeu Care este milostiv și de la care așteptăm milostirea. Și atunci se coboară în noi Duhul și Duhul Sfânt se roagă în noi pentru tot poporul lui Dumnezeu, care se îndepărtează de El, pentru toată lumea care nu cunoaște pe Dumnezeu și zace în păcat. Duhul se va coborî în sufletul celui care miluiește pe aproapele și, în loc să-l osândească, se gândește cu milă și cu rugăciune la el“ (Ibidem, pp. 70-71).

22. “Ce este păcatul? Vă spun din amărăciunea experienței mele: este nimic, este moarte. Are o aparență de frumusețe de viață, de plăcere, de adâncime, de înțelepciune: minciună! Se poate evita calea asta a păcatului, ca fiul risipitor, dar se poate evita numai prin rugăciune. Rugăciunea este cuvânt; cuvântul este energia prin care Dumnezeu a făcut lucrurile, cerurile și pământul. Cuvântul este taină mare și Părintele nostru Sofronie spunea că are rădăcini metafizice. În sens adânc cuvântul nu este doar informație, ci comuniune. Cum putem să repetăm aceeași liturghie (unii preoți zilnic) și să nu ne plictisim, cum ne acuză unii că este ca și cum am vedea aceeași piesă de teatru în fiecare zi? Fiindcă Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Și cuvântul înnoiește și se înnoiește în om. Este cuvânt viu fiindcă este energie dumnezeiască. Chiar la nivelul omului există energia comuniunii. De exemplu, cum am mai amintit, în lucrul cel mai obișnuit al lumii noastre când doi îndrăgostiți își spun: ar putea unul să răspundă: >. Aceasta nu este informație, este comuniune. Le place să audă cuvântul ăsta. Se înnoiesc prin el în prietenia, în apropierea lor.

Cuvântul însă crește mult mai mult în rugăciune, când ne adresăm Domnului cu . Biserica este cultură fără egal, în istorie și ne-a dat cuvinte de comuniune cu Însuși Cel fără de început Care, smerit, se pogoară la mintea noastră, ca să înalțe mintea noastră la mintea Lui cea fără de început.

Rugăciunea este cuvântul de comuniune la care trebuie să fim cu mare atenție. >. Este cuvânt pe care nu trebuie să-l pierdem. Când suntem în Biserică la slujbe, sau când citim rugăciunile de dimineață, de seară ori înainte sau după Împărtășanie, trebuie să fim atenți să nu devină o formalitate. Căci fiecare cuvânt e un mărgăritar de mult preț, cum pământul și cerul nu au“ (Ibidem, pp. 76-77).

23. “Tot ce este în Biserică, precum și cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul lui Hristos ne cheamă din această lume la veșnicia lui Dumnezeu. Mult se smintește omul în Apus, mai ales în Apus, cred, fiindcă nu-și dă seama. Încearcă să facă în Biserică un om mai bun, încearcă să facă o societate mai dreaptă, dar se uită prea mult că, în definitiv Biserica n-are esențial în vedere decât ceea ce urmează de la moarte încolo. Fiindcă moartea nu există și omul nu poate muri.

Primirea Duhului Sfânt, rugăciunea și tot ce ne-a dat Biserica și experiența Bisericii, experiența celor ce au trăit, a Părinților noștri, este comoara tăcerii, a sărăciei în lumea asta, comoara muririi aș zice, lumii ăsteia, puțin câte puțin. Nu numai că murim puțin câte puțin prin bătrânețe și epuizare, dar învățăm să ne omorâm lumii ăsteia. Nu este vorba de moarte în sine, ci de câștigarea vieții celeilalte. Numai în viața aceasta putem câștiga viața cealaltă. De aceea Biserica condamnă sinuciderea. Totuși, viața aceasta, mai ales de la căderea lui Adam, are și un rol ambiguu în sensul că ne face și un obstacol, ne pune un zid de netrecut între noi și viața veșnică. De aceea asceza Bisericii (și aici aș vrea să răspund și la cealaltă întrebare care se referă la asceză, adică dacă ea ne ajută la cunoașterea lui Dumnezeu) este a ne dezvăța puțin câte puțin de lumea asta, în măsura în care, dezvățându-ne de ea, o învățăm pe cealaltă. Depărtându-ne de lumea aceasta intrăm în trăiri tainice, trăiri ale inimii, care sunt ale lumii celeilalte. Acestea nu sunt momente psihologice; le trăim în inimă, le trăim ca înduioșare, ca smerenie, ca tot felul de sentimente pe care le putem confunda cu psihologia, dar ele sunt de fapt trăiri duhovnicești, care ne introduc în viața Sfintei Treimi. În zilele noastre tulburate este foarte greu să te lepezi de lumea în care trăiești, pentru că toată cultura tăcerii, a isihiei, în care încercăm să auzim cuvântul lui Dumnezeu în taina sufletelor noastre, este cuvânt fără cuvinte, fără glas; Duhul glăsuiește fără glas în inima omului. Nu mai putem auzi însă din caza zăpăcelii vieții noastre, căci totul trebuie să se facă în grabă, toate trebuie să se termine înainte ca să înceapă ș.a.m.d. Și totuși Părintele Sofronie spune că nu există condiții și nu pot exista condiții în care cuvântul lui Dumnezeu să nu fie valabil și , aș zice, în stare să mântuiască. Nu există și nu pot exista condiții care să împiedice mântuirea, trăirea cuvântului lui Dumnezeu. Și aici aș vrea să spun două lucruri. Dacă putem să rânduim în așa fel viața noastră încât să dăm mai mult timp pentru rugăciune, mai mult efort, sigur că da. Dar nu știu cum să o spun, fiindcă fiecare aveți viața diferită pe care nu o cunosc. Nu o cunosc fiindcă noi, în Apus, trăim mai rău decât aici. Apusul va năvăli și aici și tare mă tem că o să vedeți și aici cum este acolo.



Apusul nu mai simte nimic. Timpul trece și tinerii se întreabă: > Și mă gândesc că acestea sunt zilele despre care Hristos spunea că vor fi scurtate. În grecește, acest cuvânt, scurtate s-ar traduce de fapt cu piticit. Zilele s-au făcut pitic, dar dacă se poate dărui mai mult efort, ne putem lepăda de câteva elemente ale vieții noastre, amintindu-ne de cuvântul înmormântării care spune că toate sunt deșertăciune, care nu rămân după moarte. Or, dacă ne întrebăm: >, răspundem: >. Dacă și eu am devenit dragoste, tot restul sunt pregătiri care rămân în lumea aceasta. Dar în măsura în care nu putem să dăm destul timp rugăciunii, destul efort, există alte posibilități. Iată una din ele:

Crucea este blestemul cel mare, este pedeapsa cea mai grozavă, cea mai înjositoare, destinată celor mai răi nelegiuți. Or, Dumnezeu, în mila Lui, a luat asupra Lui acest blestem și din ea a făcut cinstea ce mai mare, căci crucea este semnul Fiului Omului; este semn de binecuvântare; armă de nebiruit împotriva diavolului. De ce de nebiruit? Pentru că-i arma diavolului. Diavolul zice: >. Chinul și moartea sunt crucea, pe care Dumnezeu le-a preschimbat în arma noastră de mântuire. De aceea ea este armă de nebiruit, pentru că aceasta era arma cea dintâi a celui rău. Dar Dumnezeu a sfințit-o și i-a dat putere asupra celui rău. Știți cu toții, sunt sigur, câtă putere are semnul crucii când îl faceți asupra gândurilor rele și asupra ispitelor. Câteodată, nu mai este nevoie să rostești altceva. Așa este și viața noastră. Crucea, suferința și durerea pot fi mântuirea” (Ibidem, pp. 79-81)

24. “Ce este asceza? Este puterea de a transforma ceea ce este mortal, desigur numai cu rugăciunea și cu puterea lui Dumnezeu (mă refer în special la Tainele Bisericii, mai ales la Sfânta Împărtășanie, fără de care murim de foame duhovnicește). Numai cu mijloacele Bisericii și ale Domnului începem să trăim o viață în care smerenia devine mântuitoare. Văzând în tine suferința, slăbiciunea, păcatul tău, poți să înțelegi pe păcătos, pe aproapele tău; poți să compătimești pe aproapele tău nefericit, fiindcă știi tu însuți ce înseamnă suferința, ce înseamnă păcatul sau slăbiciunea. De aceea și Biserica ne învață nu să ne închidem și să ne ascundem, ci să ne deschidem și să ne spovedim. Acesta este unul din aspectele ascezei, adică acela prin care vedem ce este în noi ca să înțelegem apoi pe aproapele nostru” (Ibidem, pag.82)

25. “Mănăstirea noastră a primit întotdeauna ajutor de la săraci, nu de la bogați. Bogații, săracii, nu știu să compătimească; săracii, însă în sărăcia lor, dau ca și văduva din templu. Ați văzut cum spune că Domnul îi privea pe toți care arunca bani în cutia templului. Evanghelistul spune că unii aruncau mulți bani, fiindcă erau bogați, dar asta nu L-a impresionat cu nimic, dar văduva, săraca, a aruncat doi bani, care nu reprezentau mai nimic. Și Domnul s-a oprit tocmai la darul ei, fiindcă pe acești doi bani se zidește Biserica lui Dumnezeu. Biserica nu stă în cărămidă și în piatră și în ciment, ci în inimă de om. Și femeia aceea este cărămida; ea este cimentul făpturii lui Dumnezeu și ea pot să fi și eu. Și când zic vorbesc și de tine” (Ibidem, pag. 84).

26. “Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufletește, să fii convins că este un alt eu. Și el, fie prieten sau dușman, are nevoie de aceeași mărturie de care și eu am nevoie. Roagă-te omule bun, pentru cel ce-ți face rău, pentru cel ce păcătuiește, și mulțumește pentru binele pe care îl faci aproapelui tău. Gelozia să fie departe de noi, fiindcă lucrul pe care-l poftim de la cel care ne face gelos este tocmai lucrul pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu. Deci, un alt eu a ajuns la ceea ce eul meu nu a ajuns, dar prin el am ajuns la același. E într-un fel și câștigul meu. Moartea fratelui este moartea mea. Viața fratelui este viața mea. Sfântul Siluan zice: ” (Ibidem, pag. 86).

27. Nu chemarea lui Dumnezeu dezbină lumea. Dacă eu îmi păzesc menirea, dacă aud chemarea lui Dumnezeu, orișicare ar fi ea, o să fie bine pentru mine și pentru toți, ori vădit, ori nevădit. Nevăditul este mai ales rugăciunea, care este o energie ce umple lumea. Când m-am întors în Ortodoxie, energiile ei m-au învățat multe lucruri, pe care le-am intelectualizat după aceea.

Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gândești la consecințe. Dacă știi că-I de la Dumnezeu, este destul. Și aici începe taina duhovniciei și a ascultării. Ascultarea, nefiind o disciplină, ci o deschidere de inimă, până la urmă devine deschidere de inimă către Dumnezeu, când Dumnezeu face din tine ceea ce știe El. Și El știe cum să potrivească mădularele acestui trup care este omenirea, atâta timp cât suntem omenire – zic aici, în istorie – că până la urmă devenim om; nu mai este omenire, devenim un singur om, precum și Dumnezeu în trei Persoane este un Dumnezeu. Dar atâta timp cât suntem despărțiți, în sensul că unul poate alege calea asta și altul pe cealaltă și unul poate lucra mai bine aici iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte așa cum știe că fiecare se va împlini mai mult și că planul de mântuire al Său se va împlini întru totul.

Chemarea lui Dumnezeu se primește prin rugăciune. În clipa când simți această chemare, trebuie continuată rugăciunea până când devine clară, până când o confirmă într-un fel. Și putem să urmăm această cale pe care ne-o dezvăluie Dumnezeu, fără să ne gândim prea mult” (Ibidem, pp. 87-88).

28. “Călugăria este rugăciune; rugăciunea începe întâi cu mine, orișicare ai fi tu acel mine. Vezi neajunsurile tale și te rogi Domnului. Dar în acest se roagă toată lumea, căci acum poate vorbesc pentru tine (și tu ești un eu) și în durerile mele și în neliniștea mea și în căutările și frământările mele te exprimi și tu, mai ales dacă am conștiința că nu sunt un individ, adică un produs al diviziunii omenirii, pe care, dacă-l mai divizezi, moare.

Nu sunt un individ, sunt o persoană, adică în durerile și căutările mele trăiesc pe fiecare om, trăiesc esențial fiecare fiu și fiică a lui Adam. Și trebuie ca rugăciunea să meargă mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele, care ești tu, un necunoscut pentru mine (așa cum înțelegem noi exteriorul), deși nu ești necunoscut, pentru că în căutările mele, în năzuințele și nădejdile mele, în păcatele mele, dar și în dorința către mântuire te cunosc pe tine, tu este acela, căci esențial suntem aceeași fire” (Ibidem, pp. 88-89).

29. “Exemplul nostru cel mai mare a fost Maica Domnului, căreia, când îngerul a venit și i-a spus că în fecioria ei va deveni Maica Dumnezeului Celui întrupat (cine poate să creadă un lucru ca ăsta?), reacția ei, după ce s-a convins că este de la Dumnezeu, a fost: . Acesta trebuie să fie și cuvântul de ascultare al omului. Nu disciplină ci un , un de dragoste și de duioșie, de încredere în Dumnezeu Care, după cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul, >. Adică: ” (Ibidem, pag. 90).

30. “Să căutăm mai întâi, patria noastră cea cerească, Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui. Și mai înainte de toate să căutăm la rugăciune. Sfântul cel mare al veacului nostru, Siluan Athonitul, de multe ori, în scrierile lui, spune că greutățile, neajunsurile și tragediile vin în viața omului fiindcă nu se roagă.[…] Fiecare cuvânt al Bisericii este un mărgăritar fără de preț pe care, dacă ajungem să-l înțelegem, cum se întâmplă câteodată, învie cugetul și ne umple inima de o trăire care ne schimbă pentru totdeauna. Deci, să fim atenți la fiecare cuvânt al Sfintei Liturghii, la fiecare cuvânt ce se citește în Biserică, și fiecare cuvânt de rugăciune să-l facem cuvântul nostru de rugăciune. Nu numai lucruri care sunt scrise de altcineva, într-o carte pe care o citește altcineva cu glas tare, ci cuvântul acela trebuie să devină cuvântul meu.

Și de cât ori se ivește prilej pentru rugăciune, e bine de spus un cuvânt cât de mic ori un gând, cât de mic ar fi el, fiindcă Dumnezeu aude și gândul și cuvântul omului, dar aude de multe ori și dorințe pe care omul nici nu știe să le formuleze în cuvinte.

Dar care sunt prilejurile pentru rugăciune? Orice clipă a vieții noastre este prilej de rugăciune. Și dacă am primit binecuvântarea să avem Rugăciunea lui Iisus neîntreruptă în sufletele și în inimile noastre, adică , să o facem. Dacă însă n-o avem, putem însă din fiecare prilej al vieții noastre să facem o rugăciune. Avem o greutate? Să cerem ajutor și apărare de la Domnul. Am păcătuit? Să ne deschidem inima și să ne spovedim Domnului în clipa aceea, chiar înainte să putem veni la preot și să ne spovedim și de la epitrahil să luam darul tămăduirii. Vedem că cineva din frații noștri s-a smintit sau a greșit? Așa cum noi nu vrem să pierim în păcatul nostru, și pentru fratele nostru să ne rugăm, nu să ne smintim de ce a făcut, ca Domnul să-l miluiască, fiindcă este scris: >. Deci, precum eu nu vreau să pier, tot așa nu vreau să piară nici fratele meu.

Lucru mai greu și mai înfricoșat: dacă ne vedeți pe noi, pe slujitorii altarului, smintindu-ne și smintindu-vă, făcând lucruri care nu sunt bune sau nu sunt drepte înaintea noastră sau înaintea lui Dumnezeu, rugați-vă pentru noi și nu vă smintiți, fiindcă noi numai prin rugăciunile voastre, poporul lui Dumnezeu, ne putem călăuzi de la Duhul Sfânt; și avem nevoie de puterea rugăciunii voastre, precum și voi aveți nevoie de darul Duhului care se dă prin preoția noastră. Și așa, Biserica să devină un om, un suflet, un om în multe persoane, precum și Dumnezeu este un Dumnezeu în trei Persoane” (Ibidem, pp. 91-93).

31. “Viața de monah, deși uneori am numit-o nebunie, esențial nu se deosebește de viața creștinului obișnuit, mai ales a creștinului care poate conștientiza chemarea lui Dumnezeu. Viața de monah este viață de rugăciune, de unire cu Dumnezeu și aceasta este, într-adevăr viața fiecărui creștin.

Părintele Sofronie spunea: . Deci și mântuirea, aceeași este și calea, deși în detalii, ia totul felul de forme.

La mănăstire se cultivă retragerea din lume, singurătatea și tăcerea. Dar și în îmbulzeala și în învălmășeală se poate găsi mântuirea. Sfântul Siluan menționa pe Sfântul Ioan din Kronstadt care, deși a trăit în condiții de viață agitată, fiindcă îi iubea pe oameni, se ruga pentru ei și rămânea, prin rugăciunea, în gloată ca și monahul în tăcerea chiliei lui. Deci, atât tăcerea cât și tumultul să se recunoască în dragoste. Dar dragostea trebuie câștigată.

Începutul iubirii poate fi acesta: dacă nu vrei să spui ca Sfinții Părinți: , măcar să-ți dai seama că tot păcatul trăiește în tine. Și văzând aceasta, ne recunoaștem reciproc. Te cunosc mai mult decât crezi sau decât cred eu, prin mine însumi. Atunci, în loc să-l judecăm pe aproapele, să-l miluim, căci și Dumnezeu mă miluiește pe mine. Hai să facem ca Dumnezeu! Să nu mă enerveze aproapele cu felul lui de a fi, că și eu enervez pe alții că sunt așa. Dar cum mă schimb eu din acest ? Dar el cum se schimbă din acest , chiar dacă -ul lui nu este ca al meu, ci altfel? Dar îi pot înțelege durerea și-i pot compătimi slăbiciunea. Prin compătimirea aceasta mă unesc cu fratele meu, chiar începând de la păcat. Și iată că Dumnezeu face o astfel de minune ca păcatul, care e despărțire și moarte, să devină – paradoxal – viață și apropiere, unire între oameni” (Ibidem, pp. 93-94).

32. “Căsătorit sau călugăr, în toate stările lucrul esențial este să fim împreună cu Dumnezeu: viața să ne fie în armonie cu Dumnezeu. Aș recomanda tuturor linia aceasta; adică să cerem lui Dumnezeu ca El să arate fiecăruia dintre noi cuvântul călăuzitor. Chiar și în lupta cu păcatul trebuie să-I crem lui Dumnezeu: Și atunci, puțin câte puțin (că trebuie răbdare multă și trebuie să-I dăm timp lui Dumnezeu să lucreze cu inima noastră înceată), Dumnezeu ne va elibera. Și starea ultimă a omului va fi o așa eliberare, cum păcătoșii nici nu-și pot imagina. Fiindcă este eliberare în duh și în adevăr, în timp ce păcatul este minciună! (Ibidem, pag. 97)

33. “Încercăm să ajungem la o stare potrivit căreia, în toate circumstanțele, din toată inima, din tot sufletul nostru, iubim ce iubește Dumnezeu și urâm ce urăște Dumnezeu. Și asta este libertatea adevărată” (Ibidem, pag. 99).

34. “M-aș întreba ca psalmistul: Și răspund tot cu cuvintele lui: >.

Răsplătirea noastră este să luăm de la Domnul și să chemăm pe Domnul: Și în duhul rugăciunii, în Ortodoxie, în duhul primit de la paharul Împărtășaniei, se petrece minunea pe care de multe ori o credem imposibilă, anume regenerarea omuli” (Ibidem, pag. 100)

35. “Noi nu ne ducem la duhovnic așa cum merg învățații și înțelepții lumii acesteia la un om mai înțelept la un om mai cu experiență ca să facem ucenicie. O spune deja prorocia din Vechiul Testament că vor fi învățați de Dumnezeu. Și așa, în Noul Testament al Domnului, trebuie să învățăm să ne lăsăm învățați de Dumnezeu Însuși. Cum s-aud eu glasul lui Dumnezeu? Eu pot să-I spun lui Dumnezeu mii de lucruri, dar în învălmășeala gândurilor ce-mi vin în minte, de unde știu care este de la Dumnezeu sau dacă măcar unul este de la Dumnezeu.



Duhovnicia trebuie înțeleasă și făcută așa: te duci la duhovnic cu un gând ori că te spovedești, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ca de exemplu să speli pe jos, în loc să mături în chilie, căci nu e important din punct de vedere duhovnicesc. Acestea sunt numai un exercițiu, o disciplină necesară pentru a învăța ascultarea adevărată. Și așa începe ascultarea adevărată. Ceri Domnului Și faceți asta în duhul Părinților din Pateric, care se duceau la un bătrân și cereau un cuvânt de mântuire. Căutau ascultare, căutau cuvânt de la Dumnezeu. Uneori poate nici nu aveau ce să-l întrebe. Îi cereau numai un cuvânt, fără să spună despre ce. Dar cel care se ducea la avva, se ducea cu rugăciune către Dumnezeu: >.



Și avva sau duhovnicul, nu ca un filosof care a învățat multe lucruri și este foarte înțelept omenește, caută, la rându-i, cu rugăciune către Dumnezeu: Și caută nu atât în minte, ci în inimă să găsească un cuvânt pe care îl simte inima lui că este ziditor.



Fac aici o mică paranteză ca să spun un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov, care cunoștea cu duhul nu numai viața ta, ceea ce se întâmplă în familie, în viața prietenilor, ci și ce să facă ceilalți. Și un om, uimit, îl întrebă pe Sfântul Serafim: Și el I-a răspuns :.



Deci, eu nu știu ce să fac; părintele meu nu știe ce să fac, dar eu lui Dumnezeu îi cer și părintele Îi cere, de asemenea, lui Dumnezeu. Și atunci se întâmplă taina aceasta – și aceasta este ascultarea – că, îndreptându-ne către Dumnezeu, prin părintele duhovnic, cum spunea Părintele Sofronie, facem din duhovnicul nostru un prooroc. Poate că este deja prooroc, poate că nu, dar ascultarea mea îl face pe părintele meu prooroc. Într-un fel, dacă starea mea de ascultare este adevărată, aceasta îl naște pe părintele duhovnicesc. Eu însumi îl nasc pe părintele meu duhovnicesc. Așa sunt lucrurile la Dumnezeu; de multe ori de-andărătelea!



Zic asta și ca să nu vă smintiți, căci vă poate ispiti cel rău și așa: dar dacă părintele meu n-o să știe asta? Dar dacă nu știu ce sau nu știu cum? Nu vă smintiți de aceasta. Nașteți-vă părintele duhovnicesc prin rugăciune! Căutați de la Dumnezeu! Cereți Domnului: > Și smeriți-vă înaintea părintelui, în numele Domnului și părintele, prin rugăciune, va găsi un cuvânt pe care nu știe nici ele cum este, cum spunea și Sfântul Serafim de Sarov, dar el, în rugăciunea sa, crede și nădăjduiește că Dumnezeu nu vă va lăsa înșelați, nu vă va lăsa pe drumuri.



Și acum încă un lucru. Înțelesesem că nu trebuie să discuți cu părintele tău sfatul ce ți-l dă, că primul lucru pe care ți-l spune, pe acela să-l faci. Încercam, dar voind să-l fac mai bine, îl întrebam. Și simțeam că se sfarmă totul. Și câteodată părintele se mâhnea de mine și îmi ziceam: >. Și nu pricepeam atunci că nu este vorba numai să înțeleg mai bine, căci nu mă duceam la un filosof, la un om mai deștept ca mine, mai cu experiență, mai bătrân, ci mă duceam la Dumnezeu. Și că Dumnezeu îmi dă prin gura lui un cuvânt , poate tainic, poate de neînțeles, dar acela e cuvântul pentru mine de la Dumnezeu, nu-i cuvântul duhovnicului.



Nu căuta lămuriri de la duhovnic – și asta nu poate fi înțeles nici ca argument că nu vrei să faci voia ta. Nu-i numai asta. Este firul acela, foarte delicat, mai delicat decât firul de păianjen, dintre tine și Dumnezeu, pe care trebuie să-l rupi, să-l întrerupi cu nimic. Fă o metanie și spune-i părintelui:>> Binecuvântează, Părinte!>> Þi-e teamă că n-o să înțelegi? Cere rugăciunile părintelui. Cere tot ce vrei, dar nu cere de la început prea multe explicații. Acesta este cuvântul pe care împlinindu-l, îl vei înțelege. Pentru că toată viața creștinească este făptuire, nu filosofie. Aceasta este filosofia vieții creștinești. Deci, părintele nu-ți va putea explica cuvântul pentru că nu-i vine de la el și el însuși poate nu-l înțelege. Dumnezeu îl înțelege și tu, cu rugăciunile părintelui, îl vei înțelege, iar dacă nu poți să-l înțelegi, mai târziu poți să întrebi. Dar mai întâi încearcă să-l împlinești.



Cuvântul lui Dumnezeu este puterea care a creat cerurile și pământul. Cuvântul lui Dumnezeu este energia care creează și te creează Te face pe tine. Sigur că nu îl vei înțelege acum, că îl vei înțeleg când te va face ceea ce Dumnezeu vrea să te facă. Păstrarea cuvântului se asemănă cu pământul care-și ține sămânța ca să nu I-o fure pasărea. Păstrarea cuvântului este păstrarea unei energii tainice în inima ta, în sufletul tău, energie care te va lumina, cum spune Sfântul Ioan în Evanghelie că . Viețuind după Cuvântul lui Dumnezeu cel dintru început, că acesta este cuvântul pe care îl primești, el te va învia și te va lumina” (Ibidem, pp. 103-106).

36. “Mass-media, după cum se consideră în Anglia, este de multe ori o dezinformare. Și când este informație, ea este atât de superficială, încât mă întreb dacă merită pierderea pădurilor pentru rezultatul pe care îl dă!” (Ibidem, pag. 107).

37. “Lucrul căruia ești gata să-și sacrifici pe fiul tău unul născut, acela îți este Dumnezeu!” (Ibidem, pag. 111)

38. “Cred că nu trebuie să ne speriem atât nici de sectanți, nici de catolici, nici de uniați, etc., cât de păcatele noastre” (Ibidem, pag. 113)

39. “M-a bucurat foarte mult să văd că o expresie greu de tradus, din rugăciunea > s-a tradus în românește: . Îmi pare rău că mai sunt și alte traduceri. Nu-mi dau seama în ce măsură traducerea din Apus: , nu este greșită. În orice caz, traducerea >, am găsit-o foarte adevărată. Aș spune chiar , fiindcă prin împărtășania cu Trupul și Sângele Domnului noi ne împărtășim cu o viață pe care nu o putem avea altfel. Acest Trup, frânt pentru noi, acest Sânge ce a curs pentru noi, este viața unui Om care a cunoscut mizeriile noastre, Care a cunoscut și moartea, dar care a cunoscut și Învierea și care a cunoscut și Înălțarea și șederea de-a dreapta Tatălui” (Ibidem, pag. 116).

40. “Tot ce este civilizație și cultură eu o văd numai ca o pregătire a omului pentru Dumnezeu. Cultura nu este rătăcire în același sens cu păcatul; evident nici civilizația. Dar nu sunt decât pregătiri pentru înțelegerea mai adâncă, care este Ortodoxia. Spun Ortodoxia în sensul esențial, și să nu credeți că disprețuiesc aspectele exterioare ale Ortodoxiei. Și noi avem Ortodoxia noastră, care a luat forme istorice, geografice, culturale, dar să nu rămânem la istoric, la geografic, la cultural ci să luam ; să nu rămânem la coajă, ci să mâncăm dinăuntru muncii. Și atunci, cred că și în cultura noastră vom putea să vedem, pe de o parte, ce este frumos în om, ce este ortodox în el, iar pe de altă parte ceea ce este intenție” (Ibidem, pp. 117-118).

41. “Nu este o greșeală iubirea lui satana, ci numai un avertisment, pe care-l avem din experiența Bisericii, de la Sfinții Părinți. Atât timp cât suntem în slăbiciunea noastră păcătoasă, omenească, atât timp cât mândria are putere asupra noastră, fie ea cât de mică (mândria fiind tocmai asemănarea cu satana), atât timp cât putem fi înșelați de satana este un pericol a-l iubi pe cel ce s-a declarat până la capăt vrăjmaș al lui Dumnezeu. Noi cunoaștem pe Satana – Vrăjmaș ca pe cel care nu pe se mai pocăiește; nu mai este loc de pocăință în sufletul lui și, dacă el însuși s-a declarat așa, dacă așa îi este firea, atât timp cât noi trebuie să urmăm, cu greu, cu poticniri multe, cu smintiri, cu păcate, drumul dumnezeiesc al mântuirii, este bine să ne ferim, ascetic aș zice, a arăta în vreun fel iubire față de vrăjmașul absolut.

Am auzit – trebuie să luăm aminte – că un număr de asceți care au ajuns la o iubire foarte înaltă au fost înșelați de o viziune a lui satana, care s-a înfățișat ca un prinț extrem de frumos, dumnezeiesc, dar extrem de trist, fiindcă Dumnezeu l-a respins și au căzut în capcana sa și, din mila lor, am auzit că s-au smintit și au căzut în ură de Dumnezeu pentru iubirea de satana. Văd că și omul modern câteodată, în îndrăcirea lui, tinde să fie așa. Dar până nu ne vădește Domnul pe cineva ca vrăjmaș până la capăt, nici noi nu trebuie să-l punem în această categorie. Și încercăm, cu grijă, să trăim porunca iubirii dată de Domnul. Dragostea trebuie să meargă până la cruce, până la iad. Sfântul Siluan, pentru a găsi smerenia și a se mântui, a primit de la Domnul acest îndemn: ” (Ibidem, pp. 126-127).

42. “Sub numele de cultură se impun astăzi tot felul de stricăciuni. Cultura este ceea ce cultivăm, dar ceea ce cultivăm aceasta și devenim. Și cultivarea pământului este o cultură. Cultivarea păcatului este o cultură, smintită, dar cultura lui Dumnezeu ne cheamă să cultivăm iarăși cele ale vieții, ne invită să ne facem cultura noastră în cuvântul Lui. Mulți gânditori, filosofi, oameni de știință pun întrebări oamenilor Bisericii, ca de pildă de ce nu au o doctrină despre ce se întâmplă cu copii care mor nebotezați. Biserica, cultura Bisericii, nu ține să ne informeze. Prin Biserică Dumnezeu ține să împărtășească omului din viața Lui. Dacă omul primește, poate să meargă mai departe. Cum scrie în psalm, >. Adâncindu-se, omul descoperă tainele adânci ale lui Dumnezeu, caută mai departe și merge mai departe” (Ieromonarhul Rafail, Biserica și cultura, în “Epifania”, Nr. 5, septembrie-octombrie 1999, pag.1).

43. “După cunoștiințele științifice, pruncului în pântecele mamei i se dezvoltă, înainte de toate auzul și poate auzi glasul tatălui său prin acest simț. Noi învățăm prin auz să ascultăm glasul Tatălui și aceasta poate fi o disciplină; este o auzire și un discernământ. Discernem glasul cunoscut al Bunului Păstor de glasul străinului, pe care nu-l cunoaștem. Ajungem și la o înfăptuire: auzim ceva și facem după ce auzim. Aceasta numim ascultare ca o cultură” (Ibidem).

44. “Adam, ascultând povățuirea șarpelui mai mult ca pe a lui Dumnezeu, fără să-și dea seama, la început a cultivat moartea și a picat în ea. Tot așa, în contrast, cultivând Cuvântul lui Dumnezeu, cultivăm în noi sămânța vieții și în viață. Nu este o cădere, ci un urcuș. Cultivând sămânța vieții, ea va încolți, va rodi și aceasta este o cultură întreagă. Ziceam că și cultura pământului este o cultură. Și aceasta este o cultură a pământului care sunt eu” (Ibidem, pag. 5).

45. “Tot ce este material este stricăcios, are un termen, dar pofta omului nu are termen. Omul nu este numai un animal, căci el poftește mai mult veșnicia, infinitul. Pe om nu-l satisface, nu-l odihnește decât nemărginirea lui Dumnezeu. Dacă pofta mea năzuiește spre acel Cuvânt, atunci nu mai e poftă în sens peiorativ, ci dintr-o dată mă văd mai virtuos. Dar nu-i vorba de virtute așa cum înțelege în morală; este vorba de viață, căci Dumnezeu la viață îl cheamă pe om. De aceea și Sfinții au trăit cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu, s-au nevoit de bucurie, s-au îndulcit de postiri și trăiri aspre. Nu viața aspră îi îndulcea, ci puterea harului primit și cultiva prin anumite condiții aspre atunci când era nevoie. Mucenicii se îndulceau în moarte pentru Dumnezeu, decât să trăiască privilegiile păcatului încă puțin timp. Și îndulcirea aceasta nu este un lucru al intelectului, ci este o trăirea care a dat putere. Când omul, urmează și cultivă cuvântul lui Dumnezeu, se trezește dintr-o dată că a găsit ce voia. Și voia atât de înverșunat , de înflăcărat, că este gata și să moară pentru ca dragostea lui Hristos să rămână în firea sa, decât să cadă în smintirea dragostei” (Ibidem).

46. “Cuvântul se împărtășește numai prin viețuire. Nu-i este destul omului să studieze Scriptura, un studiu abstract. Nu e destul ca omul să trăiască o viață înbisericită, să-și împodobească casa cu icoane, să asculte muzică bisericească, să înlocuiască o cultură omenească cu o cultură înbisericită” (Ibidem)

47. “Ușuratic zice omul că evreii au omorât pe Hristos. Nu-i adevărat! Eu l-am omorât pe Hristos, și-L omor zi după zi cu toate păcatele pe care le fac, păcatele care sunt eu. Că până la urmă, nu mai este vorba de făcut păcate, eu sunt păcate. Asta e o judecată și este judecat lui Dumnezeu care se vădește în viața omului așa cum omul își adâncește viața, și omul începe să judece pe le însuși și judecându-se, dacă primim în ascultare judecata lui Dumnezeu spunem: Da, Doamne, ai dreptate, sunt cel mai urâcios dintre păcătoși. Cine a spus cuvântul acesta: > Toți sfinții” (Ibidem, Despre înviere, în “Credința străbună”, Nr. 5/1994, pag. 8).

48. “În loc să facem ca Adam când îl auzim pe Dumnezeu venind în inima noastră ca să vădească păcatul, în loc să ne înfricoșăm de Dumnezeu și să ne ascundem după copaci, în loc să ne rușinăm de El și să ne acoperim cu frunzele îndreptățirilor noastre, noi trebuie să venim urâți, păcătoși, murdar, rușinați înaintea lui Dumnezeu, cu cuvintele canonului și cu toate cuvintele de rugăciune, unde spune: . Și atunci căutăm de la Dumnezeu îndreptățire, acoperire și prin asta am scurtat drumul nevoinței noastre; drumul ascultării e cel mai scurt, pare cel mai anevoios, dar e cel mai ușor” (Ibidem).

49. “…vedem la sfinți mântuiri de rămâne omul așa că nu mai știe ce să gândească. Sf. Maria Egipteanca este unul dintre exemplele cele mai izbitoare a tainei mântuirii, taina dragostei lui Dumnezeu, a înțelepciunii lui Dumnezeu și gândirii de nepătruns a lui Dumnezeu” (Ibidem).

50. “Pocăința este schimbarea la față a omului, cum s-a schimbat la față Mântuitorul pe Sfântul Munte Tabor” (Ibidem).

51. “Pocăința nu-și are capăt pe pământ, ci se desăvârșește în veșnicie” (Ibidem).