Mă întreb: pentru ce numai unii suferă? Există vreo rațiune în această selecțiune, care scoate din rîndul oamenilor normali o categorie de aleși, pentru a-i arunca în cele mai groaznice torturi? Unele religii susțin că prin suferință te încearcă Divinitatea sau că prin ea ispășești un rău sau o necredință. Decît, această concepție poate să fie valabilă pentru iluzia omului religios, nu însă pentru acela care vede cum suferința se găsește la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventă la cei nevinovați și puri. Nu există nici o justificare de valoare în fenomenul suferinței. Nu este posibilă absolut nici o fundamentare a suferinței pe o ierarhie de valori. Și apoi, rămîne de văzut dacă e posibilă o ierarhie a valorilor.
Aspectul cel mai ciudat al celor care suferă este în credința absolutei lor suferințe, care îi face să creadă într-un fel de monopol al suferinței. Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferința acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferință, deși îmi dau seama că există suferințe și mai groaznice, că poți să mori căzînd bucăți de carne din tine, fărîmițîndu-te sub propria ta privire, devenind iluzie în cea mai perfectă conștiență. Există suferințe monstruoase, criminale și inadmisibile. Te întrebi: cum de se pot întîmpla și, dacă se întîmplă, cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte povești? Mă simt atît de impresionat în fața suferinței, încît îmi pierd aproape tot curajul. Și-l pierd, fiindcă nu pricep de ce există suferință în lume. Derivarea ei din bestialitatea, iraționalitatea și demonia vieții explică prezența suferinței în lume, dar nu găsește justificarea. Sau este probabil că suferința n-are nici o justificare, ca și existența în genere. Existența a trebuit să fie? Există vreo rațiune în faptul de a fi? Sau existența nu-și are o altă rațiune decît una imanentă? Existența există numai ca existență? Ființa este numai ființă? De ce să nu admitem un triumf final al neființei, de ce să nu admitem că existența merge înspre neant și ființa înspre neființă? Nu cumva singura realitate absolută este neființa? Un paradox tot atît de mare cît paradoxul acestei lumi.
Deși fenomenul suferinței mă impresionează și uneori mă încîntă, n-aș putea totuși scrie o apologie a suferinței, fiindcă suferința durabilă - și nu există suferință adevărată, decît cea durabilă -, dacă purifică în primele faze, în ultimele tîmpește, detrachează, distruge și anarhizează pînă la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferință manifestat în exclamații este o caracteristică a esteților și a diletanților suferinței, care o asimilează unui divertisment, neînțelegînd ce forță teribilă de descompunere există în suferință, cîtă dezagregare și cîtă otravă, dar și cîtă fecunditate, pe care o plătești însă scump. A avea monopolul suferinței este a viețui suspendat deasupra unei prăpăstii. Și orice suferință adevărată este o prăpastie.

Cîtă lașitate în concepția celor care susțin că sinuciderea este o afirmație a vieții! Pentru a-și scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputința. În realitate, nu există voință sau hotărîre rațională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere.
Sinucigașii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deși îi rezistă conștient, ei n-o pot totuși suprima. Viața din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin rațional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raționale, rezultate din reflexii asupra inutilității lumii sau asupra neantului acestei vieți. Iar cînd ni se opune cazul acelor înțelepți antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viața din ei, că au distrus orice pîlpîire de viață, orice bucurie a existenței și orice fel de tentație. A gîndi mult asupra morții sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puțin mortală vieții, dar nu este mai puțin adevărat că acea viață, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior și organic. Aceleași condiții exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenți, pe alții îi afectează, pentru ca pe alții să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin și o spargere atît de puternică a barierelor interioare, încît din viață să nu mai rămînă decît o amețeală catastrofală, un vîrtej dramatic și o agitație stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmație a vieții? Se spune: te sinucizi, fiindcă viața ți-a provocat decepții. Ca atare ai dorit-o, ai așteptat ceva de la ea, dar ea nu ți-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca și cum acel ce se sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiții, speranțe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poți trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Și a nu mai putea trăi este a afirma viața? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive și cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ți lua viața nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreț pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceștia nu înțeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubește o anulare a ființei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de ființare. Cînd iubești cu întreg conținutul ființei tale, cu totalitatea existenței tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbușirea întregii tale ființe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficiențe. Căci în marile deficiențe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admirație decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni și pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide. Numai aceștia mă impresionează, fiindcă numai în ei clocotesc mari pasiuni și se dezvoltă mari transfigurări. Acei care trăiesc viața pozitiv, cu siguranța fiecărei clipe, încîntați de trecut, prezent și viitor, n-au decît stima mea. Singuri aceia care în fiecare moment iau contact dramatic cu realitățile ultime mă zguduie pînă dincolo de orice rezistență.
De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît și de viață. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toți să tremure, să plesnească într-o nebunie de groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine și mă mir cum nu izbucnește pentru a nimici lumea asta, pe care aș înghiți-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt ființa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări și întunecimi, de elanuri și de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în ea însăși pînă la iluzie și se dilată pînă la infinit, ce moare și ce crește în același timp, încîntată între nimic și tot, exaltată între speranța nimicului și disperarea totului, crescută în parfumuri și otrăvuri, arsă de iubire și de ură, nimicită de lumini și de umbre. Simbolul meu este moartea luminii și flacăra morții. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaște în fulger și în trăsnet. Și întunericul însuși nu arde el în mine?