I

După opinia mea în societatea contemporană rolul literaturii este la fel de important ca și rolul științei. Literatura (și aici am în vedere evident numai literatura majoră, valoroasă) reprezintă specificitatea umană în cel mai înalt grad, impulsionează sensibilitatea și educă prin forța exemplului particular latura generală de noblețe și de sublim a sentimentelor ca act de conștiință.

Bineînțeles că societatea contemporană este profund diferențiată, adeseori sfâșiată de contradicții, inegală din punctul de vedere al dezvoltării sociale și deci inegală și din punctul de vedere al culturii și receptivității la cultură. Literatura (și subliniez din nou, nu mă refer decât la literatura autentică, iar nu la subprodusele ei), reflectând raporturile individului cu societatea, nu poate fi privită ca un sistem unitar (după cum pot fi privite științele abstracte care au tendința de a descoperi și descoperă legi), fenomenul literar trebuie înțeles profund diferențiat, tendința literaturii fiind nu aceea de a opta și a acorda tensiune emoțională legilor, de a reprezenta legile prin sentimente. Aceasta nu înseamnă că literatura nu poate descoperi legi. Ea poate descoperi și legi noi, și nu o dată scriitorii au fost precursorii unor descoperiri științifice, dar sensul principal al literaturii este de a transmite prin sentimente (ca act de conștiință) legile naturii și mai cu seamă legile naturii umane. De aici decurge și forța educativă a literaturii, înțelegându-se prin forță educativă nu transformarea și modificarea spontană a cititorului, ci stârnirea prin sentimente, în conștiința cititorului respectiv, a unei opțiuni mai deslușite către noblețe și sublim.

Deci, rolul literaturii în societatea contemporană este de o importanță covârșitoare.
Atâta timp cât oamenii vor comunica prin vorbire, va exista și literatură.
Cu cât mijloacele tehnice de comunicare se vor perfecționa (tiparul, discul, magnetofonul, radioul, cinematografia, televiziunea), șansele de circulație ale literaturii sunt sporite. Literatura, în esența ei, nu ține neapărat de cuvântul scris.


II

Viitorul literaturii sunt convins că va coincide cu viitorul omului. Nu împărtășesc câtuși de puțin pesimismul panicard al celor care cred că tehnica va desființa interesul față de literatură. Dimpotrivă! Nu cred, de asemenea, că literatura va putea fi fabricată de computere. Este adevărat că, cel puțin în principiu, un computer poate să facă un sonet de Shakespeare. Da, dar aceasta cu condiția să se fișeze opera shakesperiană și să se programeze în computere structura sonetelor lui Shakespeare. De altfel, computerele și în știință au rolul de a soluționa, iar nu acela de a crea. Cui i-a dat vreodată prin cap și cine și-ar putea imagina vreodată că prin crearea unui ceas perfecționat se poate crea și timp?

Dar în legătură cu viitorul, în special al poeziei, după opinia mea, mai există și o altă problemă pe care am s-o expun pe scurt:
Una dintre pricinile pentru care se scrie poezie este și aceea de a comunica esențial uman, pentru că poezia este tot ceea ce desparte pe om de orice altceva. Ea este diferența specifică, definitorie, între genul minim și genul proxim.
Tocmai de aceea, poezia, exprimând conținutul cel mai specific uman cu putință, are o înfățișare nuanțată: națională. În secolul nostru, poezia diferitelor națiuni și naționalități cunoaște o înflorire fără precedent... De ce? Pentru că nevoia de comunicare esențială a sporit, pentru că nevoia supraviețuirii individualității în cadrul colectivităților din ce în ce mai ample a devenit o problemă reală.

Într-o oarecare măsură și într-un grad din ce în ce mai evident, poezia a început să joace un rol regizabil în comunicarea nu numai în cadrul unei națiuni, ci și în relațiile internaționale.
Dar în cazul poeziei create de individualitățile unor națiuni mici sau medii, problema se pune într-un mod deosebit în ceea ce privește structura poeziei, decât în cazul națiunilor a căror limbă este deja un bun internațional.
De aceea, după opinia mea, de exemplu, în cadrul poeziei românești, contemporane, accentul alunecă de pe cuvântul poetic către tensiunea poetică, mai ușor convertibilă într-o limbă de circulație internațională. Această tendință de natură meta-lingvistică tinde să considere cuvântul nu ca pe un scop, ci ca pe un mijloc.
Se poate remarca din ce în ce mai accentuat folosirea cuvântului, ca vehicul, deshermetizarea complexului lingvistic și mutarea rafinamentului de frază, către rafinamentul de tensiune a sentimentelor.
Poezia fără cuvinte, desigur, nu se poate scrie, iar un meta-lingvism total, desigur, ar duce la o poezie telepatică.


III

Sarcinile scriitorului contemporan decurg din însăși specificitatea tipului de literatură și personalității fiecărui scriitor în parte, limbii în care scrie și tradițiilor culturii din care face parte. Îmi este foarte greu să generalizez, dar pot mărturisi cu claritate în ceea ce mă privește că forța de reprezentare universală a une anumite poezii eu cred că rezidă, pe de o parte, în cercetarea condiției umane generale raportată la un spațiu și la o cultură națională specifică, și pe de altă parte în modul plin de tensiune, particular și original, în care sunt captate sentimentele. Nu cred că literatura ca forță de expresie evoluează în mod vizibil. De la Homer până la Tolstoi, ca artă literară, expresia n-a evoluat cu mult. Au evoluat și s-au diferențiat însă aproape exploziv sentimentele. Aceasta datorită cunoașterii umane care a progresat imens, cât și evoluției sociale care de asemenea a înregistrat modificări fundamentale. Captarea noilor sentimente și retransmiterea lor mi se pare a fi sensul capital al poeziei contemporane. Dar repet, nu pot generaliza, arta scrisului fiind o artă a individualităților creatoare.

1982