agonia
russkaia

v3
 

Agonia.Net | Правила | Mission Контакт | Зарегистрируйся
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Тексты того же автора


Переводы этого текста
0

 Комментарии членов сайта


print e-mail
Просмотревшие: 4214 .



Yuji vorbeste , sau o lectie despre nimic
персональные [ ]
Cronica japoneza

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
по [Nicolas_Bouvier ]

2004-10-04  | [Этот текст следует читать на // Русском romana]    |  Submited by anna nim





[...]






XII


Y u j i v o r b e s t e ,

s a u o l e c t i e d e s p r e n i m i c







Hiroshima, august 1945
Tokyo, octombrie 1955



V-am spus - ra^de usor, harait - ca la vremea aceea il pierdusem pe tata? Era profesor de filosofie japoneza la Universitatea imperiala si comenta pentru studenti textele confucianiste ori sintoiste pe care doctrina oficiala le antedata cu cateva secole sa nu avem vreo datorie catre China. Japonia la originea lumii...japonezii insarcinati cu o misiune divina: dar stiti toate astea. El cunostea adevarul despre acele hrisoave si spera ca euforia victoriei finale - de care nu se indoia nimeni kci, pana s-o faca marina, presa noastra (ra^de) nimicise dusmanul- ii va permite sa corecteze impostura si sa-si publice cercetarile. Desi incepusera primele bombardamente, nu-si mai parasea masa de lucru, unde mama ii aducea de mancare. Intr-o dimineata a verii lui 1944, iesind iesind din adapostul in care intrasem cu mama si fratele mai mic, am gasit casa ciuruita de schije si pe tata intins langa birou, cu sira spinarii rupta, luminat de o raza de soare. Parea un pitic. O injectie l-a scos din coma pentru cateva minute. I-a cerut iertare mamei - o iubea - ca moare intr-un moment atat de nepotrivit si ca o lasa singura in vremuri atat de grele. Pentru noi, copiii, nici un cuvant, nici o privire; am dedus din aceasta tacere ca nu eram fiii pe care si i-ar fi dorit. Fratele mai mare, singurul ce nu-i iesise din cuvant, disparuse in batalia de la Midway. Desi tata nu-mi daduse nici pana atunci semne de afectiune, tacerea lui m-a durut foarte mult. Dupa funeralii - la Tokyo nu se mai putea trai - , am coborat toti trei la familia mamei, la saizeci de kilometrii sud de Hiroshima.
Eram scutit de serviciul militar - tuberculoza - , iar fratele meu, student, era prea tanar pentru uniforma; totusi armata il mobilizase ca salahor intr-o uzina de recuperare a metalelor. Era in plina crestere si nu manca suficient. Foamea il facea tiranic si artagos: era convins ca ii lipseste zaharul - defapt ii lipseau toate - si nu avea pe buze decat acest cuvant. Ne amaneta lucrurile din casa ca sa-si procure un pic de zahar, de unde un subiect cotidian de certuri. Fara sa-mi spuna nimic, a convins-o pe mama sa mearga sa ceara cateva kilograme de la unchiul nostru care era medic la spitalul din Hiroshima. Taranii, care aveau ce manca, plateau in natura consultatiile si medicamentele; medicii erau bine aprovizionati cu ale gurii si faceau troc cu surplusul. Pe atunci o calatorie de saizeci de kilometrii era o adevarata odisee, iar mama era obosita si bolnava, dar fratele n-a trebuit s-o roage prea mult; era preferatul ei, cum e adesea mezinul. S-a pornit la drum , cu o bucata de matase veche sub brat, pentru schimb. Doua zile mai tarziu, cerul fu srabatut, spre nord, de o lumina ciudata si am aflat ca o nenorocire, despre a carei natura circulau tot felul de zvonuri, lovise Hiroshima. Impreuna cu fratele meu, ne-am dus pana acolo pe jos. Cu mult inainte de periferii cerul era cenusiu de funinginea in suspensie. Pamantul inca era cald. Pe locul unde fusese spitalul, o pancarda mazgalita de medicii supravietuitori: rudelor celor bolnavi si ale personalului disparut li se dadea intalnire peste douazeci de zile si li se recomanda sa se indeparteze cat mai repede. Atunci am citit pentru prima data in japoneza cuvantul "radiatii". Din mijlocul ruinelor urca scartaitul greerilor, mult mai rezistenti decat noi, si care agonizau cantand.
In ziua stabilita am revenit, noi si rudele ramase in viata. In jurul pancardei era o multime de oameni: vestoane peticite, caschete vechi militare, pisioare infasurate in carpe; un mic clan primitiv, tremurand sub totemul cazut din cerul cel nou. Cenusa si osemintele umane adunate din ruinele spitalului au fost cantarite de o balanta si impartite echitabil intre familiile indoliate, pentru ca riturile funerare sa poata avea loc dupa obicei. Nu-mi amintesc sa fi auzit pe cineva plangand, cred ca ne era prea frica: orasul calcinat degaja o amenintare ce depasea cu mult suspinele si lacrimile. Odata imparteala terminata, lumea s-a imprastiat in amurg, fiecare cu durerea lui. Am facut cale-ntoarsa cu partea noastra legata intr-o batista. Pe drum, fratele mi-a povestit istoria cu cele trei kilograme de zahar, mi-a spus ce remuscari il chinuie si, ca caderea noptii, disparu.
Consiliul de familie a platit slujba budista, mormantul, si-apoi m-a anuntat ca mai departe trebuie sa ma descurc singur. Am plecat iarasi pe jos spre Tokyo, unde casa tatalui meu era inca in picioare; am luat-o pe Nakasendo, vechiul drum al Japoniei centrale, in mare parte crutat de razboi. In muntii Nagano era deja toamna: pajistile erau violete de branduse- de-toamna si de sipica, aerul era intepator si nespus de placut. E un tinut foarte frumos, o sa mergem acolo impreuna, candva, daca ai timp. Drumurile cele mai izolate erau pline de vagabonzi ca mine care se hraneau cu pastai, cu apa, cu afine, si, incaltati cu sandale de paie, mergeau drept inainte, fara sa stie bine incotro, numai sa lase cat mai departe o viata facuta scrum. In toamna aceea japonezii si-au tocit mult pingelele (ra^de), cand mergi e mai usor sa suporti insuportabilul.
Am facut pe drum patru luni si am ajuns exact in ajunul Craciunului. Intre timp si Tokyo fusese distrus si nu arata mai bine decat Hiroshima. In cartierele de nord, arborii si casele crutate de bombe straluceau sub un strat subtire de zapada: a noastra inca era in picioare. Ajuns la poarta gradinii am vazut doua siluete ce gesticulau aprins. (vedeam prost, imi sparsesem ochelarii pe srum si fireste ca nu puteam gasi altii in loc.) Un individ tinea un briceag deschis care, lovit cu piciorul, zbura pe o traiectorie gratioasa si argintie. Celalalt era fratele meu. Se inhaitase cu niste derbedei si impreuna cu ei jefuise casa - sau ce mai ramasese din ea. Eram atat de istovit de drum, ca am adormit fara sa mai cer explicatii: nici macar nu stiu cum s-a terminat cearta. Adoua zi politia l-a arestat pe fratele meu si l-a tinut inchis mai multe saptamani. Derbedeii din banda mi-au inapoiat jumatate din banii luati pe lucrurile noastre si astfel am putut sa-i duc la inchisoare, in fiecare dimineata, cate ceva de mancare. Doliul ii zdruncinase mintea, nu-si ierta moartea mamei, si stii ca genul acesta de sentimente la noi cantareste greu. Cand nu dormea, plangea, si orice discutie rationala devenise imposibila. Eu , ca frate mai mare, simteam ca nu pot face nimic pentru el. Nu e nimic mai infricosator decat o fiinta ajunsa intr-un asemenea infern. In ziua cand a fost eliberat, mi-a lasat un bilet spunand ca merge s-o intalneasca pe mama acolo unde se afla din vina lui, si de atunci n-am mai auzit nimic despre el. Avea optsprezece ani.
La revenirea pacii, iata-ma asadar singur, avand drept tovaras fantoma fratelui meu. La fel cum tata mi-a lasat mostenire tacerea, si el mi-a lasat problema lui: cele trei blestemate kilograme de zahar ce-mi otraveau sufletul. Trebuia, intr-un fel sau altul, sa ma scap de ele: trebuia sa inteleg, sa accept, sa iert. Cine era vinovat? De ce tacuse fratele meu? Cine imaginase acest scenariu sinistru? De ce trebuise sa moara tocmai ea -mama, care -evident- era cea mai buna dintre noi? Rumegam aceste intrebari pe cand coboram tot mai jos, spre insula Shikoku. Oare crestinii cunosteau raspunsul? M-am angajat ca angajat ca interpret la un misionar american ce punea pe picioare o scoala in prefectura Kochi. Aveam putin de lucru si mult de mancare. Timpul liber mi-l foloseam ca sa citesc cu lacomie Biblia, pe care tocmai o descoperisem. Mergeam cu ea pana si la closet. Lot, focul cerului peste Sodoma, Iov...de acord! Dar Iov nu si-a trimis mama la moarte ca sa-si satisfaca pofta de dulciuri, si-apoi el nu era japonez (ra^de). Misionarul, care imi cunostea povestea si stia ce caut in cartea lui sfanta, se invartea ca un leu in fata usii inchise, in mirosul tinetelor, asteptand desigur ca eu sa descopar pasajul ce trebuia sa ma lumineze. Ii auzeam pantofii scartaind. As fi vrut sa gasesc ce cautam, -atat pentru mine, cat si pentru a-i inapoia un pic din ce-i datoram- numai ca nu gaseam. Era un om bine intentionat, dar insistenta cu care se folosea -ca sa ma converteasca- de o nenorocire ce ne depasea pe amandoi a sfarsit prin a ma irita si l-am parasit. M-am angajat, fara mai mult succes, intr-un spital catolic, apoi m-am indepartat de crestinism si, urcand spre nord, am devenit invatator intr-un satuc de la perferia orasului Shizuoka. Patru mii yeni pe luna, abia cat sa am ce manca si un dormitor comun ce imi facea sila. Nu-mi placea nici singuratatea, dar singuratatea era tot ce-mi ramanea si apoi eram vechi cunostinte. In acel moment al vietii mele, traiul printre oameni m-ar fi distrus si mai repede.
In epoca Meiji, fiecare prefectura primise ordin sa construiasca, intr-un loc izolat, un pavilion pentru bolnavii contagiosi ce nu puteau fi acceptati in spitalul districtului, Mai tarziu, sub domnia lui Hirohito, epidemiile rarindu-se,aceste refugii forestiere au fost abandonate si satul le-a lasat in grija unui paznic. Am cautat un astfel de local dezafectat ca sa ma mut in el si, intreband de batrani (kci cadastrul arsese), am reusit sa-l gasesc la zece ore de mers spre nordul orasului, acolo unde colinele cultivate cu ceai fac loc padurii. Am mai gasit in pavilion o tanara din Nagoya care, dupa ce-si pieruse toata familia, avusese aceeasi idee ca si mine si traia acolo de cateva saptamani. Spala vase la spitalul orasului si se trezea de dimineata ca sa plece la lucru; punand salariile impreuna si cultivand vechea gradina de zarzavat am reusit sa ne descurcam. Mergeam dupa ciuperci si dupa vreascuri, ca in povestile bunicilor. Mireasma padurii, strigatul cucuvelelor si latratul vulpilor au insotit renasterea noastra. Eram amandoi usori ca cenusa si tari ca bambusul trecut prin foc. Am uitat de regrete, de urat si de melancolie. Nu stiu daca e cazul sa vorbesc de iubire.(Ra^de). In fiecare zi, putin cate putin, invatam din nou sa traim. Cand fetita noastra a implinit doi ani am plecat la Tokyo. Era in in 1948 si am gasit de lucru la revistele ce tocmai reapareau. Ne-am mutat de vre-o zece ori: stiti ce inseamna asta aici. Ultima noastra proprieteasa, in spatele garii Yotsuya, nu departe de aici, era o vaduva proaspat convertita la crestinism. Toata noaptea, se ruga la Sfantul Anton din Padova sa-i redea ce pierduse: sotul, copiii, chimonourile de zestre, banii. Urla numele lui, plangea cu sughituri, batea din picior si evident ca nu vedea venind nimic. Totdeauna asteptam prea mult de la o noua religie. (Ra^de.) Era insuportabil; cand m-am plans, ne-a dat afara. Cele cateva lucruri ale noastre incapeau intr-un carucior si ea ne-a ajutat sa le incarcam; canta si parea sa fi uitat de Sfantul Anton si de jalbele ei. In clipa despartirii, si-a cerut iertare, mi-a luat mana si , ducand-o la gura ca pentru a o saruta, m-a muscat adanc sectionandu-mi doua tendoane. La politie -si preotului- le-a spus ca nu mai putea sa-mi suporte privirea. ( Imi arata razand o cicatrice fina, alba ce intretaie linia inimii.)
Suntem aici, la Megiro de Anul Nou. Nevasta-mea s-a imbolnavit din nou, dar acum castig suficient ca s-o pot ingriji. Scot aproape o suta de mii de yeni pe luna din articole si traduceri, beau o treime -alcoolul imi da un pic de largime- iar restul ne-ajunge cu prisosinta ca sa traim. Cu Rimifonul o sa se vindece. Astazi suntem unul pentru celalalt ca aerul, la fel de usori si de stravezii, la fel de indispensabili. Daca moare ea prima , asa cum ma ameninta uneori, nu vreau sa ma recasatoresc si nu cred c-o sa mai am vre-o pofta de viata. Va amintiti poemul pe care printesa Oku l-a scris acum mai bine de o mie de ani:


Cum va putea Domnul meu

sa treaca singur

muntii toamnei

cand si asa, anevoie

ii trecem impreuna?








[...]

1 9 5 3















.  | Индекс










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Дом литературы poezii
poezii
poezii  Поиск  Agonia.Net  

Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Политика публикации и конфиденциальность

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!