Elis, când mierla cheamă în neagra pădure,
Să știi că e sfârșitul tău.
Buzele tale sorb răcoarea albastră a izvorului de munte.

Lasă, dacă fruntea ta potolit sângerează
Străvechi legende
Și tâlcul tainic al zborului de pasăre.

Dar tu străbați cu pas vătuit
Noaptea ce-atârnă plină de ciorchini purpurii
Și brațele ți le miști mai frumos în albăstrime.

Sună răsura
Unde-s ochii tăi de lună.
O, Elis, ce mult e de când ai murit !
Þi-e trupul o zambilă
În care un schivnic își înmoaie degetele de ceară.
Tăcerea noastră-i un hău negru

Din cre iese uneori o vietate blajină
Ce pleoapele grele și le coboară ușor.
Picură pe tâmplele tale o rouă neagră –
Ultimul aur al stelelor prăbușite.