agonia russkaia v3 |
Agonia.Net | Правила | Mission | Контакт | Зарегистрируйся | ||||
Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии | ||||||
|
||||||
agonia Лучшие Тексты
■ идут купцы
Romanian Spell-Checker Контакт |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-02-26 | [Этот текст следует читать на // Русском romana] | Submited by Carol Daniel
Cu toți ochii viețuitoarelor văd
Deschisul. Numai ochii noștri sînt ca întorși și așezați ca niște capcane, roată, în jurul liberei ieșiri. Ceea ce este-n afară noi nu știm decît din căutătura animalului; căci pînă și pe prunc îl răsucim și-l silim să privească-napoi lumea formelor, și nu Deschisul, care pe chipul animalului atît de adînc e. Liber de moarte. Noi numai pe ea o vedem; dar slobodul animal are mereu asfințitu-i în urmă, iar în față pe Dumnezeu, - și chiar cînd el înaintează, înaintează în veșnicie; așa cum își petrec curgerea fîntînile. Ci noi, nicicînd, nici măcar o singură zi nu avem în față spațiul pur, unde florile la nesfîrșit se învoaltă. Necontenit este Lume, și niciodată acel Nicăieri fără Nimic: Purul, Nevegheatul, pe care-l respiri și știi că-i fără margini și nu-l rîvnești. Un copil, uneori tăcut se pierde în el și cineva îl zgîlțîie și-l dezmeticește. Sau un altul moare și este, devine acel niciunde. Căci în apropierea morții nu mai vedem moartea, ci înafară. În ochii noștri ficși se deschide poate atunci marea privire a animalului. Îndrăgostiții, dacă celălalt n-ar fi mascîndu-i văzul, aproape-s de asta, și-s cuprinși de uimire… Ca din greșeală, li se întredeschide înapoia celuilalt… Dar peste celălalt nu trece nimeni, și iarăși închis e în lume. Întorși mereu către Creație, noi vedem doar în răsfîngeri acel Liber, pe care noi înșine-l întunecăm. Sau poate cînd un animal, mut ridicîndu-și ochii, ne străbate cu privirea-i liniștită. Iată ce se numește soartă: să fii în fața lumii - atît și nimic mai mult și mereu în față. Dar animalul, sigur pe sine venind către noi o conștiință-ar avea, ca a noastră, el ne-ar întoarce din cale și ne-ar purta în sensul mersului său. Dar pentru el ființa sa e nemărginită, fără zăgazuri și fără privire către-a sa stare, la fel de pură ca și viziunea-i. Și-acolo unde noi vedem viitor, el vede totul și-n Totul se vede pe sine și vindecat e astfel de-a pururi. Și totuși această sălbăticiune ageră și caldă duce povara și grija unei nesfîrșite melancolii. Căci și în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleșește: - amintirea, ca și cum toate spre care năzuim altădată mai aproape ne erau, mai cu credință și-n infinit de suavă comuniune. Aici totul este distanță, și-acolo totul era suflu. După patria dintîi, cea de-a doua hibridă pare și-n destrămare ca vîntul. O, fericirea micii făpturi, care rămîne mereu în Sînul care-a purtat-o; o, noroc al gîzei ce saltă lăuntric chiar și-atunci cînd nuntește; căci Sînul e Totul. Și iată semisiguranța păsării, ea care prin obîrșie întrezărește amîndouă tărîmurile ca și cum ar fi sufletul unui Etrusc ivit dintr-un mort, pe care sicriu-l închise, totuși cu portretul său în veșnică odihnă drept capac. Și cît de tulburat este cel care trebuie să zboare, avîntîndu-se afară dintr-un sîn. Ca înfricoșat de sine despică văzduhul așa cum o fisură ceașca o frânge. Așa sfîșie porțelanul serii dîra lăsată de-al liliacului zbor. Iar noi: spectatorii, pretutindeni, mereu, întorși către totul și niciodată dincolo-n afară! Sîntem copleșiți. Orînduim. Totul se sfarmă. Din nou rînduim și iar se ruinează. Noi înșine ne prăbușim. Cine ne-a răsucit în așa fel, că noi, orice-am face, ne aflăm mereu în postura unuia care pleacă? Ca și cum ajuns pe dealul din urmă, de unde încă o dată întreagă valea sa i se arată, se-ntoarce, stă, întîrzie -, așa și noi viețuim și mereu ne luăm rămas bun.
|
||||||||
Дом литературы | |||||||||
Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Политика публикации и конфиденциальность