Inima-mi e-ntristată,
Și-n lacrimi înecată,
La fericiri trecute gîndește în zadar!
Plăcere, mulțumire,
Viață, fericire,
Le-am gustat. A lor lipsă acum o simt amar.
Acele dulci suspinuri
Cum se schimbară-n chinuri,
Și bucuria noastră în otrăvit venin!
Cât rău după-atât bine!
Așa furtuna vine,
Când soarele zâmbește, când cerul e senin.
Adio! N-am cuvinte
Să-ți arăt tot ce simte,
În astfel de minuturi, mâhnit sufletul meu,
E o durere mare,
Și suferinți, pe care
A le simți pot numai; a le descri mi-e greu.
A! cât de mult amară
Viața o să-mi pară!
Minuturile veacuri o să le socotesc.
A oricărei zi rază,
Noi lacrimi o să vază,
Când pe străine țărmuri străin o sa trăiesc!
Spune-mi însă, iubită,
Când inima-ți lipsită
De-un credincios prieten cu el nu va mai fi,
Vei putea uita toate
Plăcerile gustate?
Simțirea se va stinge, și nu-l vei mai dori?
Astă lege obștească
Se cade să-ngrozească
Amorul, care vremea atâta l-a-ntărit?
În ce loc, pe ce cale,
Călcând pasur’le tale,
Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Durerea cea mai mare
Nu poate să omoare:
Pe-a mea care-a-ntrecut-o? Dar tot nu pot să mor!
A! de-i mai ținea minte
Atâtea jurăminte,
Îmi vei mai păstra, poate, o urmă de amor!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Când seara tu vei merge
Pe câmpuri, a culege
Flori tinere ca tine, s-acoperi fruntea ta,
Dacă din întîmplare
Vei nimeri o floare,
Ce poartă un scump nume, ce-i zic nu-ma-uita,
Atunci, atunci gândește
De mine că-ți vorbește:
Asta-mi este nădejdea și de-asta mai trăiesc:
Eu tot cred că e-n fire
Acea compătimire,
Ce inimile leagă cu lanțul sufletesc.