De ce-ai sădit în satul nostru case
Și garduri vii, căruțe și plugari,
Când singuri stăm – răzeși cu crengi pletoase –
Și-l străjuim de vânturile tari?

Și omului de ce i-ai dat ființă?
Azi e aici și mâine în vecini,
Când noi suntem un loc și o credință,
Ai satului – din frunză-n rădăcini.