Mergeam în întuneric și fără nici o țintă,
Cu fruntea încrețită, cu ochii în pământ,
Să plâng de mult uitasem, uitasem chiar să cânt,
Căci fericit e-acela ce plânge-amar sau cântă
Atuncea când se simte mai trist și mai înfrânt!

Și ai venit odată cu mândra primăvară,
Tu, primăvară mândră a vieții mele, Li!
Cum te văzu pribeagul, pe loc se-nveseli.
Și soare-n cer s-aprinse, și ciocârlii cântară,
Și-un rai de viață nouă deodată ne-nveli.

Și s-a pătruns de farmec ființa mea întreagă
Când tu mi-ai spus o vorbă și mi-ai șoptit cu drag...
Eu mă duceam spre moarte, tu m-ai întors din prag...
— Fii binecuvântată pe cât îi ești de dragă,
Stăpână adorată a fostului pribeag!