I

Femeile, fericite acum
Și-au regăsit bărbatul.-
Pare-a veni din soare
Atâta răspândește lumină și dogoare.
El râde și șoptește bun-găsit
Și-abia pe urmă își sărută
Tăcuta lui minune.

II

Strălucitoare și cu pieptul asemeni corzii unui arc,
Femeia mea cea sfântă, tu ești a mea mai mult decât pe vremea
Când împreună cu acesta, cu el, cu el, cu el, cu el,-
Þineam în mâini o pușcă neghioabă și-o gamelă,-
Adică viața noastră.

III

O, frații mei de-aici și de oriunde,
O, voi, prieteni!
Nu faceți azi cu toții cât pruncii și nevasta
Șezând în jurul mesei acesteia rotunde,
Prietenii mei scumpi din lumea asta!

IV

După a luptei grea învălmășeală
Cu alții laolaltă-n mulțime adormeai.
Și iată-acum lângă obrazul tău
Nu vei simți decât o răsuflare,

Iar blânda ta femeie-n culcuș făcându-ți loc,
O să te tulbure mai tare
Decât atâtea mii de guri
Suflând cu toate la un loc.

V

Copilul meu e răsfățat,
Să-și facă orice poftă nu-i e greu.
Am un copil frumos și râzgâiat,
Uitându-mă la el, surâd mereu.

VI

Muncește!
Trudă a celor zece degete și trudă-a minții mele,
Lucrând neobosită,
Trudă demnă de-un zeu, și demnă de o vită,
Tu, viață mea, speranță a unor zile aspre,
Și hrană a iubirii noastre.
Muncește!

VII

Frumoasa mea,
Aștept să văd degrabă inflorind
Trandafirul alb al laptelui tău.
Frumoasa mea să fii degrabă mamă!
Fă-mi un copil leit la chip cu mine!

VIII

Prin viață am purtat mult timp un chip lipsit de căutare.
Dar iată-acum,
Am un obraz spre-a fi cu el iubit,
Un chip pentru-a intra în fericire.

IX

Ne-ntârziat îmi trebuie-o iubită,
Neprihănită fată-ndrăgostită,
Ne-ntârziat îmi trebuie-o fecioară,
Înveșmântată-n rochie ușoară.

X

La cele prea frumoase femei visez acum
Care străbat tăcute-a nopții boare
Și prin văzduh se plimbă atât de liniștite,
Cu luna călătoare.

XI

Grădina-i luminată de-a crengilor grea floare,
Copaci de frumusețe și pomi cu rod bogat.
Eu sap pământul negru, sunt singur prin răzoare
Și soarele fierbinte pe mâinile-mi răstoarnă
Un foc întunecat.