Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
lar moartea n-o să-i schimbe rotundul și splendoarea.
Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Și-acum- ce sens plecarea?


Un joc ce se repetă e viața- și tu știi:
Câștigul e durere și moartea fără nume.
Ferice de copilul sfârșit în prima zi,
Mai fericit acela ce n-a venit pe lume.


Spun unii că există un Creator, și zic
Că pentru a distruge, ființe a creat.
Fiindcă sunt urâte? Dar cine-i vinovat?
Sau pentru că-s frumoase? Nu mai pricep nimic.


Credință și-ndoială, eroare și-adevăr,
Ca boaba unei spume, ușoare sunt și goale.
Opacă sau bogată în irizări de cer,
Această boabă-i chipul și tâlcul vieții tale.


Când am să plec din lume n-au să mai fie flori,
Nici chiparoși, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zâmbet, nici tristețe, nici înserări și zori.
Nu va mai fi nici lumea- căci gândul meu o ține.


Un punct pierdut e lumea în haosul imens
Toată știința noastră: cuvinte fără sens.
Om, pasăre și floare sunt umbre în abis,
Zădarnic este gândul, iar existența- vis.


Un joc de șah e viața. Destinul singur joacă.
lar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,
Ne mută, ne oprește, un timp ne mută încă
Și apoi în cutia neantului ne-aruncă.


Tu ai să pleci spre ziuă sau poate chiar diseară.
E timpul să bei vinul cu sufletul ușure.
Tu te compari, nebune, cu o comoară rară
Și crezi că hoții-așteaptă cadavrul- să ți-l fure?


Toti cei care plecarâ au adormit pe rând
În pulberea săracă a vanității lor.
Să bem, și-ascultă-aicea amarul adevăr:
Tot ce-a spus fiecare, o, Saki, a fost vânt.


Durere și mâhnire în lumea nesfârșită,
Cu mii de taine plină - alt lucru n-am găsit.
Ai vrut mai mult să afli, o, inimă-ostenită,
Dar astăzi, la plecare, nu știm de ce-am venit.


Se-ntunecă. Mesenii extenuați de viață
Au adormit. În umbră, priviți ce palizi sunt!
Întinși și reci! Tot astfel vor fi și în mormânt.
N-aduceti lampa! Mortii nu mai au dimineată.


Vreau beat să fiu într-una și-aș vrea să dorm mereu.
Am renunțat să aflu ce-i bine și ce-i rău.
Durerea, bucuria- la fel sunt pentru mine.
Căci zâmbetu-i solia tristeții care vine.


Tu ești, bătrână lume, palatul trist în care
Aleargă nopți și zile, spre moarte galopând.
Și unde șahi de-a rândul visară fiecare
Mărire sau iubire - și s-au trezit plângând.


Mă-ntreb: ce-mi aparține cu-adevărat? Ce rost
Avui, când fără urmă am să mă pierd în moarte?
Un scurt incendiu-i viața. Văpăi de toți uitate,
Cenușă spulberată-n vânt: un om a fost.


N-aș fi venit aicea de-aș fi putut alege.
Și chiar dacă-aș fi liber, spuneți-mi, unde-aș merge?
Să nu te naști mai bine-i. Dar cum să evităm?
...Acum însă că suntem - de ce să mai plecăm?


Bețivule, imensă urnă, eu nu știu cin' te-a modelat.
Știu doar că poți-ncape-n trei vedre și știu c-ai să te sfarmi curând.
Mult timp am să mă-ntreb atuncea: de ce ai fost oare creat,
De ce-ai fost fericit și-acuma - de ce ești doar pământ?


Prisos de strălucire eu lumii n-am adus.
Tot ce mă înconjoară - de mine-i mai presus.
Nedumerit și singur mă-ntreb neîncetat:
De ce-am venit pe lume? De ce sunt alungat?


Prietenii mei unde-s? Călcatu-i-a-n picioare
Ne-ndurătoarea moarte? Dar noaptea mi se pare
Că-i mai aud cum cântă prin parcul adormit.
- Sunt morți, ori poate numai sunt beți de-a fi trăit?


Cu toate că-s frumoasă și am parfum de lotuși,
Deși am ca laleaua obraz catifelat
Și svelt ca chiparosul mi-e trupul, spune-mi, totuși,
Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a schițat?