Părâului se tânguiește-o floare:
“Ce blând erai în vremuri mai senine!
Purtai în unde numai dezmierdare.

Plecată peste valurile-ți line
Aveam tăria pururi lângă mine,
Iar noaptea-mi coborai și-o stea pe-aproape.

Vorbind mereu de cer, de paradisuri,
Îmi strecurai în suflet foc și visuri
Și mă lăsai cu umede pleoape.

Și mă plecam robită dezmierdării,
Mireasma mea o dăruiam suflării,
Și zi cu zi te-aveam mai drag, blajine.

Căci steaua mea trăia numai prin tine
Și tu-mi trezeai viața fără nume
Nelămuritul zbor spre altă lume;

De-aceea îți iertam, când, plin de teamă,
Îmi murmurai cuvinte de iubire
Ci tu erai copil și nu-ți dai seamă…

… Dar vremea ți-a răpit acea blândețe;
Tot crești mereu, și fără stăpânire,
Azi îmi arunci cuvinte îndrăznețe;

Azi cerul meu numai arar se-arată,
De mult ce plângi și te frămânți în spumă,
Mi-e fața-n veci de lacrimi râurată;

Iar când vorbesc cu steaua mea, vâltoarea
Îmi fură vorbele și le sugrumă
Și astfel tu ne turburi sărbătoarea…

Tot plângi, și chemi, și blestemi: Vino! Vină!
Și tot mă-ndoi… Dar ce sunt eu de vină,
Că tu îți farămi trupul în vâltori?

Și pentru ce-aș porni cu tine-n vale?
Să văd cum oglindești tot alte flori,
Plecate peste zâmbetele tale?

Prefă-ți în aburi picurile grele,
Și spulberă în vânt durerea toată,
Și uită-mă singurătății mele!

Mi-e dor, mi-e dor de tihna de-altădată!...”

Secă izvorul, cu durere mare,
Ca să-mplinească ruga ei fierbinte
Dar cine nu ascută-o rugăminte,
Chiar crudă, ce-a pornit de la o floare?

Fugi nebun părâul; dar cu dânsul
Se șterse și a cerului icoană
Și-acolo unde-și legănase plânsul,
Adânc brăzdată-i glia, ca o rană…

Pe țărm pustiu jelește-acum o floare:
“O, Doamne, unde mi-e pribeagul oare?
Hrăniți-l, norilor, cu răpezi ploi!

Cu glas de neodihnă să se plângă,
Să mă lovescă, mijlocul să-mi frângă
Dar să-mi aducă cerul înapoi!...”