Cică era odată într-un sat un om grozav de leneș; de leneș ce era nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. Și satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. Și așa se aleg vreo doi oameni din sat și se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitoriu, și hai cu dânsul la locul de spânzurătoare.
Așa era pe vremea aceea.
Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care seamănă a fi bolnav, întreabă cu milă pe cei doi țărani, zicând:
- Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, și-l duceți la vro doftoroaie undeva, să se caute.
- Ba nu, cucoană – răspunse unul dintre țărani – să ierte cinstită fața dumnevoastră, dar aista e un leneș care nu credem să mai fi având păreche pe lume, și-l ducem la spânzurătoare, ca să curățim satul de-un trândav.
- Alei, oameni buni! zise cucoana, înfiorându-se. Păcat, sărmanul, să moară ca un câne fărădelege! Mai bine duceți-l la moșie la mine; iacătă curtea pe costișa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia așa pentru împrejurări grele, Doamne ferește! A mânca la posmagi și a trăi și el pe lângă casa mea, că doar știu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucățică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alții.
- I-auzi, măi leneșule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteț, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, urâciunea oamenilor! Sai degrabă din car și mulțămește cucoanei că te-a scăpat de la moarte și-ai dat peste belșug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ți dăm sopon și frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îți dă adăpost și posmagi; să tot trăiești, să nu mai mori! Să-și puie cineva obrazul pentru unul ca tine și să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i și asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine-a mai zis, cine-a zis, că boii ara și caii manâncă. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.
- Da muieți-s posmagii? zise atunci leneșul cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
- Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
- Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia întreabă că muieți-s posmagii?
- Vai de mine și de mine – zise cucoana cu mirare – încă asta n-am auzit! Dar el nu poate să și-i moaie?
- Auzi, măi leneșule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
- Ba, răspunse leneșul. Trageți mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!
Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:
- Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiți a strica orzul pe gâște. Vedeți bine că nu-l duceam noi la spânzurătoare numai așa de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiți? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ți bați capul!
Cucoana atunci, cu toată bunăvoința ce avea, se lehămetește și de binefacere și de tot, zicând:
- Oameni buni, faceți dar cum v-a lumina Dumnezeu!
Iar sătenii duc pe leneș la locul cuvenit, și-i fac feliul.
Și iacă așa au scăpat și leneșul acela de săteni și sătenii aceia de dânsul.
Mai poftească de acum și alți leneși în satul acela, dacă le dă mâna și-i ține cureaua.
Ș-am încălecat pe-o șea, și v-am spus povestea așa.