În văgăuna unde sapă,
Orb Terekul, în Darial,
Se înalță, ieșind din apă,
Un turn străvechi, pe surul mal.

Tamara, mândra-mpărăteasă,
În turnul `nalt și strâmt trăia,
Ca heruvimii de frumoasă
Vicleană ca un demon, rea.

De rătăceai pe-acel coclaur -
În ceața nopților târzii,
O luminiță ca de aur
Te-ademenea spre turn să vii.

Și al Tamarei glas, de farmec,
De patimă-ncărcat și dor,
Îl subjuga prin întunerec,
Pe-ntâmplătorul călător.

Păstoru`, ostașul, negustorul,
Veneau la glasul zânei, toți.
Și după ce sărea zăvorul
Dădeau de-un eunuc la porți.

În pat de puf, cum se cuvine,
În haina de brocard și fir,
Cu două cupe-alături, pline,
Ea-l aștepta pe musafir.

Îl săruta și-apoi, fierbinte,
Îl cuprindea de mii de ori.
Ciudate, tainice cuvinte
Se auzeau din noapte-n zori.

De parcă-n turn o ceată mare
De fete și flăcăi nunteau,
Ori parcă, după-o-nmormântare,
În jurul mesei, ospătau.

Dar când lumina dimineții
Cădea pe culmile de stânci,
Cu umbre se-nveleau pereții
Și iar era tăcere-atunci.

La Darial, în văgăună,
Doar Terekul mai tulbura
Tăcerea peste tot stăpână,
Învolburându-și apa grea.

Mâna un leș, în graba mare,
Un om de dragoste răpus.
La geam albea ceva, în zare.
"Adio!" se-auzea de sus.

Și-atât de gingaș despărțirea
Suna în dulcele ei glas,
Că parcă-ți da din nou iubirea
Pierdută, luându-și bun rămas.