Când venii pe lume, războiul era pe sfârșite.
Se-mpușcau ultimele ordine. În câmp
Se spânzurau ultimele tunuri de propria lor umbră,
În casa noastră se-mpărțeau darurile.
Mai întâi ție, Ioane, zice războiul, din colțul mesei, tatii –
Pentru că mi-ai slujit cu credință
Îți înmânez acest picior de lemn.
Și să-l porți sănătos întru pomenirea mea.
E zdravăn, din trunchiul unui stejar bătrân;

Când vei muri și tu o să te legene pădurile
În vârfurile privirilor ca pe unul din confrații lor.
Mâna dreaptă, pentru că și-așa nu știa carte,
Þi-am smuls-o din cot și-am dăruit-o pământului
S-o învețe a scrie.
Þie, Maria, zice războiul mamei -
Pentru că mi-ai adăpat caii în larimile tale,
Și-au rămas cu doi feciori pe câmpul de luptă
Să-mi lustruiască cismele, și-ai crescut

Două fecioare cu care mi-am petrecut nopțile,
Uite că-ți dărui acest mănunchi frumos de păr alb
Să-ți împodobească tâmplele
Și-acest mănunchi mai mare de nesomn,
Precum și-această casă goală fără-acoperișe.
Þie, Gheorghe a lui Petre de pe Deal -
Pentru doi ochi căprui ce spui că i-ai avut,
Iată, îți dau în stăpânire toate hotarele întunericului
Să le culegi roadele, tu și cu nevasta ta,

Pentru totdeauna.
Pentru vatra satului las numai patruzeci de copii orfani
Sub șase luni, zece case goale și celelalte-n dărâmături,
Precum și cerul dinspre apus ars pe jumătate.
Turnul fără clopote; șapte femei spânzurate-n cimitir
Cu capul în jos; douăzeci de cai morți în casa vecinului.

Þie, noule născut, pentru că și așa nu ne cunoaștem îndeajuns,
Las ugerul vacilor sterp,
Prunii arși de vii în grădină.
Ochiu fântânii mort,
Și să te hrănească văzduhul cu stele lui,
Și te botez în numele Domnului.