Chinul viril și-a întins tristețea-n anotimpul meu,
și toți se simt cam înnodați în suflet,
aicia, unde-n fiecare moare câte-un zeu
cu pașii subțiați de-atâta umblet.

Oamenii pământului, mai triști, mai fără sens,
își conjugă sângele strecurat între două ploi
și uită grozăvia unui suflet dens
și inimile storcoșite în noroi.

O tuse democrată piepturile seacă,
păpușile cu lacrimi de vopsea oftează la răscruci
și cerul peste tine coboară de ne-neacă
și nu mai știu pe care drum s-apuci.

Te întinzi la toate câte-ascult
și-n vreme mă scufunzi înconjurat de nici un drum
și nu mai ești TU ÎNSUMI cam de mult
aicia, în orașu-n care, nu știu cum,

toate problemele sociale sunt cosmice și frumoase,
mulțimea anonimă se spune că e luată în vedere tot mai mult,
o simți o vâlvâtaie în creieri și în oase,
cum trece-o vezi prin sânge ca un imens tumult.

Credințele dau buzna în pieptul meu flămând,
își sfâșie plămânii, asmute între coaste durerea unui dor,
incendiază codrii din fiecare gând,
să uiți că dincolo de mine cu aripile arse se tânguie-un cocor.

Și tu închis în mine, pitit după poeme,
ai început să arzi pe rug grămezi de sentimente,
din inimă arzi chipuri, din gânduri arzi sisteme,
să pot porni mai vesel spre țări adiacente.

Þi-ademenești pământul de umbră dezlegat și mie mi-l întorni
din tine cât mai mult un tot să întregesc,
te lași scurs în tipare și-așa cum ești mă torni,
când chinuit de spațiu cazi în genunchi și cresc.

Plăcerea cunoscută ca un fum a năvălit pe străzi,
durerea țipă-n baruri și carnea s-a destins
și Foamea stă la pândă prin colțuri după prăzi,
Și uit că mâine poate vei plânge și voi râde la țâța ei, învins.

De-atâta ceață sufletul s-a rătăcit și-n seară
gândul își scuipă glasul putred incendiind plămânii
și inima se strânge sbârcită și învinsă de viața din afară.
O, încercase lumii să-i fure toți stăpânii.

Neliniștea din tine, ca o trompetă-n noapte,
răsună jos la scară, răsună pentru noi,
acolo unde propriul tău trup ne-așteaptă-n doi
cu armăsarii roșii înrăiți de sexe ne-ncepute și coapte.

Îl simți așa de-aproape de parc-ar fi tot az'
cum bat copita-n mine, cum te frământă-n fugă,
să smulgă depărtării o clipă de extaz,
Pământului răbdarea și cerului o rugă.

O liniște absurdă ucide gându-n fașe
și sângele zbicește prin vine în urcuș.
Te simți prea mult în mine, acum când în orașe,
alunecă iubirea pe nervi ca un arcuș.

O, ți-ai uitat pornirea printre atâția oameni.
Orașul cască-n spațiu și duduie în noi.
Te vezi în fiecare și parcă nu mai sameni.
Doar fetele visează un somn cu demoni goi.

Un râs răsună-n urmă și-n urmă moare-n seară
și viața și cu moartea la braț se pierd în ceață,
le simți pe amândouă-n vopseaua de paiață
cum se retrag ușure din mine în imagini.

Și beat de-atâta schincet, de-atâta gol,
mă-nchizi cu greu în seară
și-ncerci să-mi svânt nădejdea-ntr-un milion de pagini.