Fosile-n roca timpului păstrate,
O, gânduri în durată încrustate,
Mișcări în aer împietrite,
Rămase-n ațipite ere,
Ce raze încă nedescoperite
Vă vor trezi, eterne efemere?
Mașini, ciudate azi, banale mâne,
Vor strânge clipe-n haznale
În care viu trecutul va rămâne
ca-n cele mai fidele din anale,
Și poate că unelte mai profunde
Vor scormoni cu agere antene
Prin straturi de durată, până unde
Vor da de miezul veșnicei Atene.
Vom auzi atunci (vedea-vom, poate?)
Pe Diotima de la Mantinea,
Femeia înțeleaptă întru toate,
Cea de la care-a învățat Socrate
Cum să descopere-n frumos ideea.

Vom înteți cu zelul prisosinții
Această veche dragoste a minții,
Dorindu-ne să mai putem petrece
Cu harurile rădăcinii grece,
Până la vremea de apoi,
Când vreo civilizație mai tare
Ne va azvârli, astral gunoi,
În ultima, statornica uitare.