Uitat pe țărm, singur, în față-mi s-avântă-n albastre talazuri
Câmpia, cu văi mișcătoare, un vuiet prelung murmurând;
Statornic izbește să sfarme a malului dușmane privazuri,
În zbucium năprasnic de viață sub soarele-aprins tresăltând.
Se-afundă-n zări albe privirea cătând infinitului graniți,
Departe, neajuns de departe să-ngeamănă mare cu cer;
Un semn dintr-acolo se-arată ieșind din ascunsele tainiți,
E vas plutitor care vine în neagră pavăză de fier.
Despică pe valuri drum neted și brazda pe ape-ncrestează,
Să clatină, geme, din coșu-i nori negri de fum răsuflând,
Se-apropie-ncet și tot crește, tot crește, din vis se-ntrupează
Tărie cu horn și catarguri pe-a mării prăpăstii călcând.
Atunci deodată străpunge lung șuier – strigare-ascuțită
Și vasul din mers se oprește, aproape de mal, ostenit,
Din lanțuri desface și-aruncă-n adâncuri o ghiar’ oțelită
Ce-ajunge la fund și să-nfige, legându-l pe loc priponit.
Din mal să desprind bărci ușoare în zbor de lopeți și cu flamuri.
Și merg pe pământ să aducă drumeții ajunși la liman
Și-i vezi cum vin cârduri – ca paseri ce vesele fug înspre ramuri
La cuibul lor pacinic re-ntoarse din lungul cutreier de-un an.