I

Spre Nord, în noaptea morței, să află-o mare-ntinsă
Ce este de lumină cerească neatinsă,
Iar veșnicu-ntuneric domnește jos și sus.
În lung și larg se luptă talazuri răzvrătite,
Nămeți de beznă, iaduri cu urlete cumplite,
În care stă la pândă semețul nesupus.

Și nu e pe-acea mare decât întunecime
Și groază-n înălțime, și groază-n adâncime...
Oriunde deznădejde și cerul nicăieri...
Peirea deopotrivă, în laturi și-nainte,
Limanul de scăpare, fantasmă care minte,
Iar mâine ca și astăzi, și astăzi ca și ieri.

Departe cât se poate de-a stelelor cântare,
Vâslașu-mpins de soartă când e pe-această mare.
Departe cât se poate de-al soarelui amor,
O simte cum în suflet repede-a ei năvală,
Ce-ntreagă îl coprinde cu unda ei fatală,
Și rozele speranțe se-ntunecă și mor.

Dar însuși al meu suflet a fost această mare.

II

Spre Sud, sub grozăvia arșițelor solare,
Se află a pustiei cumplită dezolare,
Acolo e domnia nisipurilor sterpi,
Acolo nu palpită răsuflet de răcoare,
Nici zâmbet de verdeață, nici lacrimi de izvoare,
Ci corbii sunt prigorii, iar florile sunt șerpi.

Acolo, până-n zare, e-ntregul șes, un sânge,
Ș-o flacără de ghienă din ceruri se răsfrânge,
Mereu te duci-nainte, și nu înaintezi,
Grăbești către năluca poetului, zadarnic,
Înduri din zori în noapte al foamei chin amarnic,
Și moartea-n orice clipă în fața ta o vezi.

Departe, cât se poate, de-a soartei dărnicie,
Drumețul când se afl împins spre-acea pustie,
Departe, cât se poate, de ce e omenesc,
O simte cum în suflet în largu-i se așează,
Și-n calea ce străbate doar corbii îl urmează
Spre visele deșarte ce-i râd și-l nălucesc.

Dar sufletul meu însuși a fost acea pustie.