V

O, marile pasionate,
O, tragicele Magdalene,
Femei etern îndurerate
Ca niște triste cantilene,

Au urmărit pe drumuri grele,
Ca o lumină ce s-aprinde
În noaptea neagră fără stele,
Ceea ce nu se poate prinde.

Cu mâini întinse înainte,
Cu ochii negri de păcate,
Au rătăcit purtând în minte
Supremul vis de voluptate.

Și tremurând în adorarea
Întunecatelor abisuri,
S-au depărtat în căutarea
De tăinuite paradisuri.

Le-am însoțit; erau frumoase
Și gestul lor de stăpânire
Puneau pe buzele-mi setoase
A voluptății amăgire.

Dar mă întorc din lunga cale
De visuri roșii sângerată;
Mi-e dor de-un cântec plin de jale,
De-o adiere parfumată.

S-ascult cuvintele grăite
Ca într-un imn de fericire,
Asemeni rugilor șoptite
Sub vechiul arc de mănăstire;

Pe când deasupra aplecată,
În semn de veșnică iertare,
Va coborî înseninată
Privirea albelor fecioare.

(...)

VIII

Stingheră tinerețe străină de plăcere!
Ea n-are roze-n plete, nici râsuri fericite,
Și amforele-s goale de vinuri strălucite,
Iar fața ei e față de zbucium și durere.

În noaptea-ntunecată se-nvăluie-n tăcere
Cu straniu văl chimeric pe doruri chinuite;
Pe note lungi și triste cu glasuri aiurite
Pornește singuratec un tragic Miserere.

Eu nu am cântul vesel din temple largi deschise,
Nici fruntea-ncununată de verzi cununi de palmi,
Căci viersul meu e viersul pierdut al unor psalmi,
Cântat sub grea povară din lumile de vise.

Ci trec ca umbra-n giulgiu în nopți de rătăcire,
Nălțând privirea stinsă spre ceruri zbuciumate;
Sub pașii mei petale de flori îndurerate
Se sting în invocarea de imnuri de iubire.

(...)

XIX

O, ceasul trist al renunțării
Pe frunți a pus melancolii,
Și-n glasul fiorul înserării
Cu dureroase nostalgii.

E oare imnul de-ngropare
A fericirilor sfârșite,
Sau e durerea viitoare
Căzând pe visuri chinuite?

Ah, de-am fi mers pe drumul vieții
În mâini cu albe flori de crin,
Pierduți în zarea dimineții,
Cu visuri blonde-n ochi senini!

Ne-am fi pierdut în adorarea
Eternei sfinte simfonii
Ce-ar fi vărsat-o depărtarea
Pe fruntea noastră de copii.

Ci tu rămâi figura clară
Și albă-n rochia ta pală;
O fină marmoră-ntr-o seară
De o tristețe ideală,

La care-n calea depărtată
În întuneric mă închin,
Nălțând privirea-ntunecată
De trist și dornic pelerin.