Stau în țări de mătasă poemele din melodii,
Între tapetați cu vis pereți de lemn
Până nu vine poetul să deschidă și
Să-și suie inima în coarde, nu e nici un semn.

Sunt seri când cerul tot se topește-n violină
Și-n vârful degetelor stele nu tac.
Ies atunci poemele și nopatea-i plină
De ele, ca niște fructe care se desfac.

În lianele notelor e destinul poetului scris,
E dragostea lui pentru cărți și pentru plecare.
Violina aceasta are totdeauna cerul deschis
Pentru găsire de gravă și de tristă consolare.