Am uitat și leatul și ceasul -
Îmi cade-n prăpastie geana,
Se-mpleticește, rea, pana.
E vremea d-apoi ori e vis?
Morile s-au închis,
Pătulele-s deșarte.
Trei ani în marte,
De când n-a mai căzut din cer o picătură
Þara e, toată, o zgură.

Izlazurile-au crăpat,
Mugurul n-a mai dat.
Caii bat, năuci, hotarele și copitele lor toată noaptea cer
Lucerna-nflorită pe cer.
N-am mai auzit cucul nici privighetoarea,
Toate s-au zăticnit. Iarna nu mai vine ca floarea.
Nu s-au mai alivănit berze pe coamă și nici
Sub streșini nu mai ciripesc rândunici.

Din strachina lunii, nouă,
Busuiocul dimineții nu mai botează cu rouă.
Soarele - n-ar mai răsări! - răsare
Și ne frige părul ca o lumânare.

Până-n zori, până-n asfințit,
Ne zbatem ca peștele-n oală,
Se încovoaie trupul sfârșit,
Ne ustură la inimă jupuiala,
Ne ținem, abia, prin lumină, unul pe altul de-ncheeturi.

Păzim copiii de ciori și de vulturi
Și-i potolim, pe furiș,
C-o frământătură de coajă de cireș, cu zeamă de măcriș,
Au secat gârlele și zarea din fântâni,
Nevestelor le-a-nțărcat izvorul din sân,
Sărutul lor trebuie să fie amar.

Nici o floare pe pălimar,
Nici un chiot de fată,
Nici o duminică cu horă,
Nici nunți,
Nici inimă de frate ori de soră.

Rărițile noastre-au ruginit sub șatră,
Þarina e-ntreaga - o piatră!
Umblă rumânu, nebun,
Dup-o gură de rachiu, după-un praf de tutun.
Toți jelesc, se frământă,
Numai turla bisericii cântă.
Boala vine-așa din senin,
Te-nfierbântă și te-adoarme ca un vin.
Morților nici popa nu le mai știe șirul,
Se-ntinde molima, ca cimitirul.
O, s-auzi cucumeaua și lupii-n gura amurgului.


Ne-au fugit pisicile,
Câinii au turbat,
Nu mai cântă stupii.
Ne sug de vii lighionile, furnicile,
Ne-ncaibără șoarecii,
Muștele,
Șerpii.

Ațipim, se face c-a dat colțul ierbii,
C-au scos iarăși berzele pui pe case -
I-a dat parcă porumbului mătasea,
Ori batem nucii ori culegem viile
Și nu mai prididim cumetriile,
Care țin cu săptămâna.

O, de-am putea dormi așa într-una...
Uite, în zare,
Nici un nor, ca un șervet cu demâncare.
Uite, copilașii mei, săracii,
Au tăbârât pe-o movilă de gunoi, ca gândacii.

Dumnezeu!
Dumnezeu a murit, poate,
Ori ne-a dat uitării.
Câte slujbe, câte chemări,
câte lacrimi, să ne trimită ploaie,
S-arunce mană, ca ovreilor în pustie.

Nu vrea să știe.
Și e veacul mai rău, mai fierbinte
Și văzduhul mai viu, mai amar.

Nici noi nu vrem să-l mai știm de Părinte
Și de Primar
Pe-acest...

Logofătului îi pică jos pana,
Mâna-i căzu - ca o verigă.

Pe cer se vărsase o tivgă cu lapte,
Stelele-nfloriră - boabe coapte,
Luna plină creștea, creștea - ca o mămăligă.