Adunam licurici
Iarba umedă surâdea
Numai măgarul meu încerca să cânte
M-am găsit ca pe un trifoi cu patru foi.

Așadar nici o inimă pe aproape
Tot ce era viu îmi făcea rău
Să nu se clatine nici o frunză
Să nu picure nici o stea.

Don Quijote trăgea din lulea
Rezemat în pavăza de lemn moțăia bunul Sancho
Þărăncuțele atât de vesele
Îl obosiseră în acea zi

Fluera privighetoarea
un cântec pe care nu-l știu poeții
Ca un om care luptă cu somnul
Încercam să nu mă las furat

Sunt singur în iarbă, da,
Și măgarul grădinarului ronțăie coceni
pe întuneric
Sunt singurul bolnav de aici

Împărtășanie târzie
Punea foc pe rănile ornamentale
De ce să mai strig până în sat
Gușterii îmi alunecă pe picioarele goale

Și spinii măceșilor mi-au sfâșiat cămașa.
De ce să cred că sunt deasupra lor
Ca o picătură de untdelemn pe apă
Lacrimile mele sunt prea copilărești

***

Am fugit lângă un pustnic
El nu avea să-mi dea nimic
Morocănos mi-a spus să mă culc în podul colibei
Acolo unde nici șoarecii nu au loc.

Până la răsăritul soarelui
Nu mai putea să mă găsească nimeni
Veneam spre casă cu un sac de buruieni
Cântând fals un cântec la modă

***

Dimineața cocoșii m-au tras de urechi
Dar și atunci m-a apucat noaptea
Privind aripile
Morilor cari măcinau vânt.

2

Orașele cad sub potopuri
potopuri de foc de lăcuste de viață
Singur ocolindu-le nu-mi ardeau hainele
nici părul nu mi-era mâncat de lăcuste

Vasul meu s-a spart de un val
Ca un ou în care dormea un pui
Eu eram puiul vasului spart
și urlam agățându-mă de coamele valurilor
nesigure

Navă unsă cu duhul milelor moarte
în urmă
Ca un cap tânăr
Ai început să te învârtești în jurul busolei rătăcite

Râdea oceanul ca o scoică imensă deschisă
Delfinii solemni nu pricepeau nimic
Aplecându-te pe o coastă a pocnit răbdarea ta
Zvârlindu-mă în apele reci luminate de infuzori

Felinarul inimii mele
nu răspândea lumina în jur
Era ca un ochi orb luminos
Care s-ar părea că vede prin orice

Dar ochii orbi văd atât de bine
nici un nebun n-ar putea să-i întreacă
Ei văd că inima luminii e întunericul
Și nici o claritate nu durează.

Ce căutam eu în orașul acela
Se clătina pământul cu mine
Aerul era o apă prin care nu știam să înot
Și indiferența oamenilor
mai gravă decât tăcerea peștilor

Plin de alge și cu hainele îmbibate de sare
nopțile când priveam cerul împăienjenit de brize
le par un vagabond beat
făcându-mă că tot caut ceva

Nu am timp să stau de vorbă cu nimeni
nu știu nici acum dacă drumul care ducea
acolo mi-a fugit de sub picioare
sau eu l-am părăsit din cauza somnului

Memoria plină de clișee suprapuse
Numai distinge goliciunea copilăriei mele
Atâtea vieți se strâng într-un mort
Încât nici o frică nu le mai poate goni

Cerul se scutura toamna
Umplându-ne părul de fulgi
Martor anotimpurilor care-l primenesc
Plânge mereu cu aceiași ochi.

3

Triste peisagii străbătute
de cețuri
prin care doar unele păsări moi
se sbenguiau îmbătate
de urât
vegetația uscată și rară
Nu e timp de așteptat între zidurile
acestei cetăți
Cerul ca un înveliș de gutapercă
ne împiedică suspinele
până la Dumnezeu
Nici zi, nici noapte
acolo timpul aognizează palid
timpul carnea incoloră a eternității
Iubirea ca o iederă în jurul
unui bust de piatră
nu se ridică niciodată singură.
polenul iubirilor înghețate!

4

Nici o inimă nu se cutează
urmărindu-mi acrobațiile
nici o gură nu surâde
urmărind o moarte atât de grațioasă
Poeții vorbesc încet
au glasul lor care se aude în chioșcuri
de singurătate
și copacii care-i umbresc au frunze de argint
Auzi barca suspinelor tale se depărtează
de tărâmula cesta plin de scoici
fumegând culori ireale
Urmele noastre în mâl
Sunt mai triste decât orice singurătate
De ce ai zburat din mine ca un fluture
din crisolida moartă,
ca să-mi luminezi amintirile clar?
alfabetele noastre diferite
închideau semne cari spuneau
același lucru
Dar niciodată nu le-am putut ceti
Mâna ta țesută din fulgere
Nu închiagă apele, și nu desleagă nimic
Doar pânza de păianjen în care mă sbăteam
era împletită din degetele tale
Pune degetul ușor pe buze
Și spune peștilor să tacă
Mă duc în fundul apei să dorm
Somnul pe care nici un împărat
nu l-a dormit vreodată.

5

Sărbătorile se sparg în timp
ca lampioanele carnavalului luate de vânt
Suntem spionii veșniciei trimiși pe pământ
ne pierdem însă viața furându-ne
între da și nu
prin puntea perfidului poate,
Dormim deasupra morții
Într-un hamac din fire de păianjen
Căutând în vis traectoria
fumului de pipă rătăcit spre stele
Avem în sânge prea multe privighetori
pentru a mai auzi liniștea din noi
Dansatorul pe sârmă, cu un picior mai
greu cade întotdeauna
Noi am inventat dansul pe sârmă, fără
sârmă și iubirea cu îngeri
Dumnezeu aleargă atât de repede
încât nu-l poate vedea decât inima
Iubita mea stă pe loc în urmă
răzgâiată de noutatea durerilor mele
ea nu știe nici magia
căutătorilor de comori
nici echilibrul acrobaților îngerești
Ea gonește cu apărătoarea de muște
pe toți cei care-i vorbesc de ei
O apărătoare de muște,
colorată pentru îngeri
nu are decât Dumnezeu
noi suntem hârtia lipicioasă
pe care se prind îngerii cu o aripă,
o mână, sau un picior
În luptele noastre cu ei,
ne încolăcim și uităm cari sunt mâinile, sau
picioarele noastre
mergem cu picioarele lor
și facem minuni cu mâinile lor
Într-o zi mi-am găsit buzunarul
plin de stele
Greșisem, era punga pe care o poartă
orice înger legată de gât
Nimeni nu își poate pipăi
Cicatricele rănilor căpătate în vie
Urmele noastre sunt opace.

6

Ascunși în somnul stufos
Ca un arbore din ecuatorul infernului
ne luminăm întunericul cu minciuni
fiecare zâmbet din somn
e o crestătură pe obrazul lui Dumnezeu
Jucăriile noastre
teribile și omorâtoare
sunt pline de sânge
ca mâinile nebunei
Lady Macbeth
Râul somnului năvălind în cetate
ne omoară pe nesimțite.

7

Calmă trecerea noastră
Sănii arzând prin zăpadă
Cer prăbușit peste straturi de nopți
Cărbune alb al inimii de pază.

Poeții fug după rândunele cari le
Sboară din buzunar.

Fiecare sub haină
Poartă ascuns un felinar
Și se sperie de el ca de o taină
Sau de scânteia unui amnar

Uliți pe unde coșarii
Pot fi confundați cu umbrele lor
Într-o dimineață când toți cocoșii vor uita
Să cânte noi vom muri ca nuferii supt ape

8

Lasă cenușa pe clopotul inimii
Să nu mai răsune în gol
Și masca palidă a cavalerului.
Cabotin arunc-o.

Da, da, să fim singuri
Cu fețele în mâini
Numai nebunii dau din cap surâzând
Când le vorbești de catastrofe.

Domnule scamator
Înainte de a mă face să dispar
Din cușcă eram altul
Acum nu mai știu cum să mă găsesc

Păsările au fugit din cuiburi
Halucinate, spre un zeu nevăzut
Le cânta atât de frumos
Încât nu simțeau cum mor pe drum

Uite peșterile în cari am
Dormit împreună
Și când lipsiți unul de altul
Priveam aceeași stea din vreo văgăună

Acum te-ai rupt din mine
Ca un burete din fundul mării
Scafandrii cari te-au cules
Veneau dintr-un cer necunoscut

Fluerul mierlii
Soarele ardea ca printr-o umbrelă spartă
Neștiind ce să fac cu mine
Jucam anotimpurile în zaruri.

Cornul care a cântat
S-a spart de mult
A rămas melodia agățată
Printre frunzele copacilor de aramă.

9

Așteptam evenimentele
dar nu se mai schimba nimic
Dacă cerul s-ar întoarce pe dos
ca o mănușe
poate în locul stelelor am găsi răni
surâsul oamenilor
sunt confetti din care trăim
și lacrămile acea ploaie sărată
care inundă din când în când
sunt inutile
ca o mie de ploi pentru înflorirea unui baston
Moise a făcut să înverzească toiagul lui
Nici un poet nu ar putea face
să înflorească din stiloul lui un cuvânt
proaspăt ca o ramură crudă
până la urmă vom cădea
victime ale propriilor noastre fantome
oricine își cultivă moartea
ca o fată florile presate
între foile albumului de amintiri
cineva a scris în sângele nostru
când ne-am născut
amintește-ți că te vei împrăștia în vânt
Carnea noastră e scumpă
Gândurile noastre ne sunt dragi
oasele ne țin verticali
carnea se poate dezumfla
oricând ca un balon spart
gândurile se pot amesteca rareori
ca numerile unui zar fericit
oasele ne împiedică să sburăm
De ce nu te miri că tălpile te țin legat
de noroi?
De ce nu te miri că urma feții tale nu
rămâne pe geamul prin care privești?
de ce nu te miri că nu te topești ca o
bucată de ceară în zilele prea luminate?
Și de ce te cauți pe tine în ochii celuilalt
De ce te iubești pe tine în orice?
și în oricine?
Dacă ai putea să fugi, unde ai fugi?
Nu ai unde,
Și dacă s-ar schimba lucrurile
nu le-ai putea vedea
noi nu avem ochi pentru lucruri
cari nu s-au mai arătat.
în fiecare clipă se-ntâmplă minuni
Despre care nimeni nu știe nimic
poeții organizează minuni
pe care apoi le descriu
Unde e coloarea pe care nu a mai
văzut-o încă nimeni?
Suntem robii propriei noastre înlănțuiri
Păsările pleacă de pe un continent
pe altul
nu sunt mai libere decât noi
puricele sare mai mult decât ar putea un om
dar tot între perne moare
privighetoarea cântă frumos
dar nu improvizează niciodată
Același cântec îl cântă de când sunt privighetori
Noi știm ce e soarele și ce e luna
dar nu ne folosește la nimic
după cum deosebim între alb și negru
nu vom ști de ce albul e alb și negrul e negru.
Toate melodiile s-au stricat
au fost atât de mult cântate încât s-au ros
ca un cuvânt prea vechi
Numai când vezi un lucru prima datdă
îl vezi așa cum este el
un copil nu face imagini din stele
din coada păunului sau din iubirea
pentru mama lui
Dar nici un lucru văzut numai o dată
nu poate rămâne neuitat
moartea o vom vedea doar o dată
dar nu vom mai avea timp s-o uităm
Nimeni nu l-a văzut încă pe Dumnezeu
coloarea căreia nu-i trebuesc ochii altora
pentru A FI.