1

După ce dimineața topește grăsimile
cu acizii ei luminoși, iată după-amiaza
refăcându-se încet, câștigând în greutate,
hrănindu-se din oboseala generală,
iată după-amiaza cu aerul ei
de femeie între două vârste care a comis
cândva, demult, o crimă
nedescoperită, uitată, fără efect;
ea trece acum, mereu neobservată,
majoritatea oamenilor dorm sau își simt,
încă lucrând, mișcările vag obnubilate;
după-amiaza trece pe lângă ei, printr ei,
mișcându-și greoaiele șolduri.

2

Marile repaosuri, marile petreceri, marile singurătăți
au loc noaptea, când timpul îți aparține,
când, după muncă, timpul începe să semene cu fiecare în parte,
cu bărbatul din gara de nord,
cu femeia din gara de sud,
cu grupul de surdomuți din restaurant
a căror tăcută veselie nu contaminează pe nimeni,
cu o anumită odaie nupțială,
cu o anumită atitudine de somn,
cu un vis anumit în formă de romb.

3

După-amiaza e timpul intermediar.
Cei care iubesc nu au curajul să se anunțe.
Cei care sunt iubiți se lasă așteptați.
Așteptarea dilată nefiresc scaunele,
turtește telefonul ca o mare temperatură,
pereții devin pneumatici, încât degeaba
îți lovești de ei capul, nu te trezește nici o durere;
întreg universul este anesteziat.

4

Cei care iubesc sună la ușă, iar când deschizi
nu e nimeni; cineva a fugit lăsând în urmă
o ectoplasmă sensibilă care dispare
dacă respiri violent.
Și așa, între cei care au plecat și cei care nu au venit,
stai tu, amorțit, desfigurat,
ca un tatuaj al aerului.

5

După-amiaza, dorm cobrele.
În somnul lor lung, numai veninul stă treaz
ca un bec violet.
Dorm leii cu fălcile lor înțelepte.
Doarme în cer
sufletul palid al stelelor.
Dorm în carte litera M, litera N,
strâns îmbrățișate.

6

Post meridian - atenție,
ziua-i trecută de jumătate; ai și uitat
spinii sclipitori ai răsăritului,
viteza luminii în țeava copacului,
acum, ea și-a depășit apogeul.
După recile ape din zori care te-au sculptat,
pe trupul tău s-a depus experiența
în straturi subțiri, nevăzute.

7

Dac-ai putea să trăiești
orele ceaiului, ale cafelei,
tihnitele sunete de cești,
dac-ai putea să concepi suavele ore-arămii
ale după-amiezii unei vechi familii dintr-un secol vechi
răsfățat de o memorie romantică,
dac-ai putea să nu te sperii
când îți vezi, în ceașca plină cu ceai,
obrazul, de flacăra infernului intens luminat.

8

Sau, în orele mai înaintate ale după-amiezii,
ai văzut vreodată brusca ploaie de riduri
căzând pe fața vecinului tău?
E ca și cum declinul luminii
și-ar încerca mai întâi victima, o victimă
aleasă la întâmplare, pe care ar părăsi-o apoi
fără s-o ucidă, dar îngrozind-o pentru
tot restul vieții.
Iar tu, care asiști, nu spui nimic,
te întrebi doar dacă pe fața ta n-a palpitat,
timp de o clipă, ca o vietate, aceeași mască de riduri,
faci un gest oarecare, de pildă, îți aprinzi o țigară,
și atunci, în sfârșit, te savează crepusculul.

9

În sfârșit, aerul e răcoros, ca după dragoste trupul.
Aburii premonițiilor s-au risipit.
După-amiaza a luat-o spre cealaltă parte a globului,
cu înfățișarea ei de femeie între două vârste,
cu două sacoșe pline în mâini -
nu se știe ce conțin, poate făină, poate carne crudă,
oricum, s-au observat câteva dâre de sânge în văzduh,
în gări, în ochii leilor, în ceștile cu ceai.
Să nu ne mai gândim.
Mâine vom afla din ziare ce s-a întâmplat cu adevărat.