Cuvântul unei limbi universale
străluminează-n propriul nostru grai
unul prin altu-nstăpâneam vecia
dar n-aveam nume nume nu aveai

Eram fereastra celuilalt... și raza
care-o spărgea... când taină îmi erai...
cădeam din rai cu frunza căzătoare
pe un surâs ne întorceam în rai

Timpul pe gură degetul ne-apasă
se-aud în gânduri ploile cum vin...
În Cântec amurgește jocul nostru
cu încă o poveste mai puțin

Cu încă-o zare-n grai lumina scade...
Pe nume ne chemăm însă nu știm
ce nume-am dobândit... și nici pe cine
cu focul nostru îl sărbătorim...