! trecea spirituală ca demența, când s-a apropiat
și-am mirosit-o ca o pasăre frumusețea ei
imposibilă te făcea să aluneci, văzul n-o putea
pătrunde, și-o asemenea frumusețe, îți dădeai seama
nu era făcută pentru iubire - credința
în alt decât în frumusețea ei ar fi urâțit-o, zeitate
pe care o pierzi ca pe-o ființă la hotarul propriei
morți. ce rațiune, ce suferință, ar fi putut-o născoci?
Maica ei e blondă, ea e brună; cu maica ei mi-am
lipit trupul și ne-am iubit, are ochi triști... dar
pe ea... oh, și-această insuficiență-a cărnii,
căderea mea-n valul roșu de sânge care-mi sufocă...
soarele devenind fierbinte în pavajul din care-mi
culeg sângele... din nou pupilele adorm... revăzând-o
cândva mi s-a părut urâțică și mă bucuram (murise
în mine). oboseala. când, văzând că e vie, am urlat
printre vânzătorii de pepeni:
uitați-vă, plevușcă, picioarele ei se ridică precum
brațele lui Isus ținând capul părintesc al lui
Dumnezeu adumbrit de gene sângerând!
iau un pumn din țărâna mamei să i-l arunc pe
trup ca un sărut! căzând ca un țipăt de gladiator
mort. orb în spațiul orb ce se adâncește, hostie
îmi mângâi pieptul de un sidefiu carnal, a cărui
existență se suge-ntr-una-n spațiul orb;
suferă trup ! (trupul nu mai poate suferi) ca un rac roșu,
ca un rac roșu de sânge dă inima-napoi și groaza-mi
suge fericită mintea și groaza-mi atinge din toate
părțile mintea...!