1
Eu, Bertolt Brecht, vin din pădurile negre.
Maică-mea m-a adus în spații citadine
în timp ce mă purta în ea. Și răceala pădurilor
până la moarte o să rămână în mine.


2
În orașul de asfalt mă simt la mine acasă.
Cu slujba de înmormântare asigurat,
cu ziare, cu tutun și cu rachiu,
neîncrezător și leneș și, până la urmă, împăcat.


3
Sunt prietenos cu lumea. Pălăria tare
o port, cum îi e rostul, cu mult zel.
Spun: există animale deosebit de mirositoare,
și spun: nu-i nimic, și eu sunt la fel.


4
Dimineața, în balansoarele goale
îmi așez câteva femei și, văzându-le-așa,
le privesc și le spun fără grijă:
să știți că pe mine nu puteți conta.


5
Spre seară, îmi adun câțiva domni laolaltă
și ne spunem "gentleman" pe rând.
Pe masa mea își pun picioarele
și spun: o să fie bine. Iar eu mă întreb: când?

6
Spre ziuă, în zorii cenușii, urinează brazii
și gângăniile lor - păsările - încep să țipe.
La ora aceea îmi beau paharul în oras, arunc mucul de țigară
și adorm neliniștit peste câteva clipe.



7
Am stat, ca o specie fragilă, în case
pe care le credeam de nezdruncinat.
(Așa am clădit blocurile înalte din insula Manhattan
și antenele subțiri discutând cu Atlanticu-nspumat.)


8
Cine o să rămână viu în aceste orașe? Vântul!
Cel care le străbătu și le goli în sfârșit.
Știm că suntem provizorii
iar ceea ce urmează după noi nici nu merită amintit.


9
Sper că la viitoarele cutremure, țigara mea Virginia
să n-o las să se stingă, de-amărăciune grea,
eu, Bertolt Brecht, naufragiat în orașe,
din pădurile negre, adus de maică-mea.