Terezei Aubray


Văd rana mea care sângeră pe chipurile tuturor celorlalți,
Ochii orbului îmi fac rău
Surzenia surdului face să nu mai aud ce mi se spune,
Picioarele tremurătoare mă părăsesc pentru a se alipi trunchiului mutilat al ologului
Cuvintele sunt acolo și nu reflectă nici o imagină

Pâine, azur, aer, iubire, iubire
Și pădurile solemne ca vulturi în repaus,
Și mareele melancolice ca o amintire a mării
Cuvintele sunt golite de sensul lor ca mănuși desperecheate:
Un răsărit de soare glorios ca o tabără aspră
Și nechezatul mânjilor și chemarea asta ca o cascadă,

Se prânzește în grabă pe iarba încă umedă,
Un abur suav străbate corturile și inimile.
Arborii fumegând și zorile ce se agață de ei ca o pânză
Zăngănitul vesel al hamurilor, depărtări gonite de lumină,
Unde sunteți, voi, cuvinte rostite în copilăria timpului?
Sunteți aici ca urma gurei pe ciobul unui pahar spart în bucăți,
Ca o sete fericită să se potolească dar care nu mai găsește buze,
Ca un zbor, ca o muzică, pe care nu le descoperă nici o aripă, nici o voce.

Așa trăiesc acum. Și uneori mă gândesc la prietenul mort
Observ că am atins clanța rece a unei uși
Și această clanță era poate mâna prietenului mort
Întorc capul, privesc, dar e totuși o ușă
Și-mi spun: De ce m-am gândit la el?
El cunoaște acum substanța adevărată a cuvintelor
Pâine, iubire, sete, și multe alte lucruri, și alte imagini
Trebuie să aibă pentru el un sens luminos precum sori de care te apropii

Și frumuseța, iubirea îl acoperă cu stofele lor strălucitoare.
Și așa trec zilele. Și puțin timp îmi mai rămâne.
Văzul, auzul mă părăsesc
Precum culoarea ce cade pulbere de pe un tablou vechi
Și apoi nu mai poți recunoaște chipurile, obiectele pictate pe el.

O casă izolată undeva și furtuna și zăpada
O înconjoară cu dragoste. O corabie pe mări
Și vântoasa ce se iscă și valurile o înconjoară ca junci îndrăgostite.

Iubire, iubire,
O femeie părăsită și prânzul ei sărac
Într-o cameră întunecoasă. E singură, se gândește
La o iubire mare și la bărbatul tânăr
Care nu i-a ieșit în cale niciodată. Vrăbiile
Cu ciripitul lor care seamănă cu fărămituri de pâine
„E deja ziuă.” „E deja noapte.”
Mai e mult? Și exact în ce an suntem?

Puțin câte puțin
Încetezi să mai fii tu și te dizolvi
Precum aceste cuvinte care-s aici spălăcite, șterse,
Ca și prietenul mort a cărui lipsă se uită
Ca și prietenul mort care gândește la mine, la tine,
Dar de foarte departe printr-un ținut de ceață,
„Ce face prietenul pe care l-am lăsat acolo - își zice el -
În orașul acela imens unde toate stelele se pierd
În prea marea lumină nocturnă? Înaintea plecării mele
Era inspector de asigurări. Dar ce face el
Acum? Și poemul acela amplu pe care vroia să-l scrie
Se mai gândește vreodată la el?”

Totul cade, totul se șterge. Dar mai târziu
Din străfundul pământului plantele răspund
La chemarea vrăjită a păsărilor,
Și vin la suprafață ca un suflu.

Vine apoi iarna pe care o auzi mergând pe catalige mari
Și vara ce se-ndepărtează ca o voce obosită
O săptămână, o lună, un an, încă un an,
Și apoi totul de altfel e ca și cum niciodată nu s-ar fi întâmplat nimic.

(traducere de Sașa Pană, din ediția Poeme alese, Minerva, 1972)