Ce bine-i să trăiești în cărămida
Care se sfarmă moale printre spini,
Să-ți fie gândul dulce ca uleiul
Dovlecilor la care te închini,
Și sufletul să ți-l împaci cu sticle,
Cu piersici și cu trenuri timpurii.

O, adormind în dosul unei case
De melc suav, ce bine-i să nu scrii!