Să am un loc al meu anume unde să plîng dacă se poate
Cu capul sprijinit în palme și nimenea să nu mă știe
Cînd lacrimile arse-mi urcă încet pînă la piept și cresc
Și trec apoi deasupra lui și se înalță spre bărbie.

Să simt că-ncepe să mă-nece acesată plîngere prelungă
Și nu e nimeni să mă scoată din ea și să încep să țip
Cît pot către pereții care se clatină-mprejur de parcă
Au fost zidiți dintr-o greșeală pe-o temelie de nisip.

Pe urmă trupul să se lase încet prin lacrimile limpezi
Și să se vadă cum se-nalță deasupra ca un înecat,
Să nu se știe dacă-n clipa în care-am început să plîng
Și să mă văd prin plînsu-acesta eram femeie sau bărbat.

Și-atunci să vină cineva de primprejuru-acestui loc
În care-am fost lăsată-anume și să vă cheme să vedeți
Că trebuie să mă alunge, fiindcă am plîns atît de mult
Încît de-un timp au început să curgă lacrimi prin pereți.

Volumul CÃTRE IERONIM 1970